Cristian-Claudiu Filip – Mihai Viteazul, martir al unităţii românilor

Reprezentativ

Etichete


La împlinirea a 410 ani de la martirajul primului domnitor al tuturor românilor, se cuvine a ne apleca sufletul câteva clipe asupra câtorva momente din viaţa celui care a fost Mihai Viteazul, dar fără a insista prea mult asupra acelora foarte cunoscute.

Născut în anul 1558 în Târgul de Floci, era copilul Teodorei, aceasta făcând parte din marea familie Cantacuzino de la Constantinopol, care a dat doi împăraţi bizantini în secolul al XIV-lea (Djuvara 2008, p. 124). Mama sa se pare că venise din Epirul grecesc (atunci în Imperiul Otoman) ca să facă negoţ în legendara Cetate a Lânii – Linucastrum Flocx – un însemnat centru comercial al Ţării Româneşti azi dispărut, care era situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, unde se vindea lâna oilor din Bărăgan (de unde şi numele dat târgului). Acolo unde Teodora ţinea o cârciumă, se va fi născut fiul Mihai, menit unui viitor aşa de mare. Continuă lectura

Nicolae Şteiu – Horea şi satul Poiana Horea la 230 de ani de la moartea eroului

Octavian Goga, poetul cântării pătimirii noastre, caracteriza astfel pe locuitorii din Munţii Apuseni, numiţi moţi: „neamul lor vânjos adăposteşte singura tradiţie de eroism pe care vremea vitregă nu i-a putut înfrânge…Ei au întrodus virtuţile războiului pe pământul biruit, ei reprezintă naţiunea… Moţii sunt pumnul Ardealului”. Poetul ne mărturiseşte că n-a putut să nu aibă în atenţia sa „cele două inimi în care a clocotit uraganul: Horea şi Iancu”.  Continuă lectura

Cristian-Claudiu Filip – Cetatea Almaşu, măreţie şi ruine

Situată „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” aşa cum spune balada, comuna Almaşu se bucură de o istorie ce coboară în timp peste 9.000 de ani. Zona a fost locuită în Neolitic, romanii au lăsat la rândul lor numeroase urme, dar cele mai multe mărturii despre Almaşu le avem începând cu Evul Mediu, când aici a fost ridicată o mănăstire, apoi o cetate.

Cetatea Almaşu

Cetatea Almaşu

La sfârşitul secolului al X-lea maghiarii au realizat incursiuni în Transilvania, dar ajunşi pe valea Almaşului, voievodul Gelu a încercat să-i oprească cu ajutorul arcaşilor săi. A avut loc o luptă înverşunată, dar românii au fost înfrânţi, după cum afirmă Anonymus, în lucrarea Gesta Hungarorum. A fost un prim contact între populaţia românească şi cea maghiară în această zonă, iar de atunci destinele lor s-au împletit până azi.

Donjonul cetăţii Almaşu

Donjonul cetăţii Almaşu

O perioadă în secolele XI-XII, regii maghiari şi-au exercitat dominaţia asupra regiunilor transilvane numai prin trimişii lor în teritoriu – comiţi, castelani, cu oamenii lor – şi prin Biserica Catolică (Pop 2009, p. 283). În teritoriile ocupate, maghiarii au refăcut vechile întărituri şi au construit altele noi. De asemenea, prin intermediul ordinelor călugăreşti catolice, îndeosebi războinice cum era cel al benedictinilor, au ridicat mai multe mănăstiri întărite (Muscă, Vlad 1993, p. 83), una fiind cea de la Almaşu. Prima menţiune documentară a mănăstirii Almaşu este din anul 1234, când apare pe lista mănăstirilor ordinului premontres (ordin călugăresc foarte auster, organizat după regula Sfântului Augustin) ca filie a mănăstirii de la Promontoriul Oradiei.

Continuă lectura

Pr. Bob Vlad Cornel – „…Să aud glasul laudei Tale…”

„…Să aud glasul laudei Tale şi să spun toate minunile Tale…”

(Psalmul 25, 7)

În vremea aceea, părăsind ţinutul Tirului şi al Sidonului, a venit Iisus spre Marea Galileei în ţinutul Decapolei. Atunci au adus la Dânsul un surd care grăia cu anevoie, şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. Şi, luându-l la o parte din mulţime, şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, s-a atins de limba lui. Apoi şi-a ridicat ochii spre cer, a suspinat şi i-a zis: Effatta, care înseamnă: deschide-te. Şi îndată i s-au deschis urechile lui, i s-a dezlegat legătura limbii şi vorbea limpede. Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât Dânsul poruncea, cu atât mai mult Îl vesteau; şi mai mult se mirau, zicând: toate le-a făcut bine: pe surzi i-a făcut să audă şi pe muţi să vorbească.” Marcu 7, 31-37 (Vindecarea unui surdo-mut).

Continuă lectura

Cristian-Claudiu Filip – Singurul lucru de care nu duceam lipsă, era timpul – amintiri din gulagul comunist –

Împreună cu doi prieteni, mergem să luăm un interviu într-un loc neconvenţional pentru astfel de activităţi: un salon de spital. Cel care vrea să ne povestească un crâmpei din viaţă se numeşte George Paşcalău (în sat oamenii îi zic Toanea), s-a născut la 28 iulie 1924 şi locuieşte în Tranişu, comuna Poieni, la numărul 50.

„Lăcusta roşie” – cum era numit regimul comunist de către un nonagenar într-un interviu luat acum câţiva ani, a venit peste România şi a afectat oamenii, animalele, pământurile. „Vânarea” celor care se opuneau regimului a devenit o practică obişnuită, realizată sistematic, zi de zi. Cu toate acestea, la Tranişu încă viaţa decurgea în ritmuri ancestrale.

George Paşcalău

George Paşcalău

Continuă lectura

Nicolae Şteiu – Poezia Mama (A venit aseară mama…) – impresionantă creaţie a lui Vasile Militaru

Pentru cei mai mulţi dintre noi, primul cuvânt pe care l-am rostit a fost MAMA, şi nu întâmplător. Ea ne-a dat viaţă, ea ne-a crescut la piept cu dragoste şi duioşie, ne-a format ca oameni cu sentimente de respect faţă de cei din jur, faţă de glia strămoşească şi faţă de ţară.

Acestei fiinţe, ce ocupă cel mai de seamă loc în viaţa fiecăruia, poetul Vasile Militaru i-a dedicat, poate, cele mai de preţ versuri din secolul trecut, devenite romanţă populară. Mulţi nici nu-i cunosc autorul şi i-au reţinut titlul după primul vers „A venit aseară mama…„ şi au rămas puternic impresionaţi de ritmul lor perfect adecvat fondului, atât de armonios şi de melodios, uşor cantabil, aşa cum este şi creaţia „Trece-un car cu boi pe drum…”, dar şi altele. Continuă lectura

Academicianul Ionel Haiduc, cetățean de onoare al localității Căpușu Mare

Președintele Academiei Române, Ionel Haiduc, a primit sâmbătă, 12 octombrie 2013, titlul de cetățean de onoare al localității Căpușu Mare. Distincția i-a fost înmânată de primarul comunei, Iancu Gheorghe, în cadrul unei ceremonii desfășurate la biserica ortodoxă din satul Căpușu Mic. Ceremonia a avut loc la ora 11 și a debutat cu o slujbă de Te-Deum, la care au participat numeroși profesori, academicieni, oameni de cultură, precum și oficialități locale și județene.

Continuă lectura

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula /Bucură-te, Mireasă, Pururea Fecioară…

 

      https://i1.wp.com/str1.crestin-ortodox.ro/foto/1415/141483_canonul-maicii-domnului.jpg      Întrebat odată despre Maica Domnului, Cuviosul Paisie răspunde: „Ce să vă spun? Mă puneţi într-o situaţie foarte grea. Ca să vorbească cineva despre Maica Domnului, trebuie să trăiască neîncetat harul părtăşiei cu ea.” (Despre Rugăciune, VI, 2013, p.79). Ortodoxia mărturiseşte totdeauna că a venera pe Maica Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu, ţine de un mod de viaţă, dăruit de Hristos Domnul. O filiaţie şi o rodire de har. Celor care cer argumente pentru acest mod de iubire între sufletul tău şi Maica Celui Care mântuieşte sufletul tău nu argumentele le lipsesc ci Harul şi un mod de viaţă şi cordialitate cu darul Vieţii. Îndrăznesc să spun că se mulţumesc să simuleze viaţa, refuzând pe Maica Vieţii.

Zilele ce au trecut conştiinţa mărturisirii Maicii Domnului ca Maică a Bucuriei s-a propus reactualizării conştiinţei noastre creştine. Cât din ce lucrăm şi trăim în viaţa de zi cu zi bucură pe Mântuitorul Hristos şi Maica Sa? Cât din darurile ei de pace şi smerenie, mai ales adâncă smerenie, le transferăm către cei dragi, către cei care ne alcătuiesc şi ne ţin vii vieţile de fiecare zi? În ce chip viaţa noastră ţine în ea şi încercarea de a cunoaşte şi preamări pe Dumnezeu? Valul de vacanţe şi concedii ne-au elucidat. Există în noi un soi de uitare de circumstanţă a lucrurilor cu adevărat fundamentale binelui şi fericirii noastre. Moartea câte unui prieten, naşterea vreunui prunc sau câte o dramă personală ne mai repun în direcţia căutării, aflării şi bucurării de darurile cele mari ale Bisericii. O Biserică greu de cuprins sau umilit prin sondaje, în care ratingul nu este dat de chestionarele completate la margine de drum, în grabă ori neatenţie urbană. O Biserică a liniştii născute din faptul că ea stă în braţele Maicii Domnului. Vie şi smerită, însoţind viaţa şi moartea, luminând veşnicia.

De aceea, atunci când te vrei al Bisericii, deci cuprins de căldura Maicii Domnului, trebuie să împlineşti cel puţin exerciţiul de a te strădui ca mintea ta să fie în Cer, cât mai mult cu putinţă, la Hristos Domnul, la Maica Domnului, la Îngeri şi Sfinţi. Altfel totul e vânare de vânt, sindicalizare a Evangheliei, asociere de palavragii. Nimic din toate acestea nu sunt Biserica, a cărei icoană este Maica Domnului. Cea care mereu cere să-i fie ei după voia lui Dumnezeu, Cel ce şi-a ales-o Mireasă. Să fim, dar, prietenii Mirelui şi bucuroşii cavaleri de onoare ai Miresei!

Pr. Constantin Necula

 

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula / DE CE NU CONTEAZĂ SONDAJELE DE OPINIE ŞI TOTUŞI DOR…

Niciodată nu am fost adeptul nebăgării în seamă a efortului aproapelui de a face lumină ori a vesti adevărul. Chiar când criticile sunt nefondate sau doar închipuite m-am gândit că Dumnezeu vrea să scrie ceva nou în textura inimii mele. Aşa mi-am amintit mereu cuvintele Părintelui Arsenie Boca, exprimate cu destinderea omului plin de Har, prin care învăţa că cei mai buni prieteni ai săi sunt criticii săi, care au dreptate! Şi mi-am adus aminte de cuvântul Mântuitorului adresat  Ucenicilor: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15.19). Sau, şi mai adânc, atenţionarea cea mai cutremurătoare: „Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (Ioan 16.2) cu multiplele sale forme consemnate în Evanghelii ( Luca 12.13; Luca 21.13; Marcu 13.9; Matei 23.34) . Atunci când admiţi voia lui Dumnezeu, Care te pune lucrător în via Sa, nu prea ai parte de laude, de aplauze, nici nu trebuie să fii simpatizat 100%. Ceilalţi, toţi, ar face treaba muuuult mai bine în locul tău, ar lucra mai cu spor, ar vorbi mai bine, ar sluji mai frumos…Aşa şi este. Tu, ca om, nu poţi face decât ceea ce ţi-a îngăduit Dumnezeu. El e Cel care rodeşte livada sufletului tău.

De aceea nu sunt ultimative sondajele de opinie privind oameni Bisericii sau Biserica, istoria repetându-se la nesfârşit în ce priveşte „aplauzele” societăţii la adresa acesteia. Suntem în fond în laturile aceleiaşi Eanghelii, cu aceleaşi exigenţe, riscante după regulile creştinismului căldicel sau ale creştinismului bun la palavre pe la colţuri. Societatea civilă, construită în primul rând pe dreptul de a-l ucide pe Dumnezeu în orice manifestaţie publică, adept al deicidului pe bază de lege, transferă rânjetul sarcastic bazat pe cifrele alcovurilor intelectuale, numite instituţii de sondare publică, pe feţele unora dintre creştinii noştri. Dacă sondajele le pot accepta că pot spune la un moment dat unde greşim, nu am înţeles nicicum satisfaţia unora dintre cei care se cheamă ortodocşi, încântaţi că una sau alta dintre figurile Bisericii sau un proiect sau altul sunt comentate sarcastic şi jignitor. Satisfacţia lor, uniţi prin Botez şi Taine cu Biserica, uniţi cu mine şi cu toată frăţietatea liturgică vie, aceasta este cea care mă doare. Superioritatea afişată când rumegă la scenarii bolnave.

Sigur că slujitorii Bisericii greşim. Nu avem o stare paradisiacă şi nu putem să facem abstracţie de ethosul în care ne trăim viaţa. Nu suntem cei mai buni şi nici nu ne ţinem, iar când ne ţinem deştepţi, greşim. Sigur că trebuie să fim mai transparenţi cu banii –oricum aceasta pare că roade pe toţi liberii cugetători, să evităm să transformăm Biserica în instituţie pământească mai mult decât cerească. Dar nu din sondaje o să ne vină izbăvirea. Este în fond un efort comun de a-i dovedi Mântitorului Hristos că nu a murit şi înviat doar pentru a fi răstignit oricând de rânjetele noastre luminate de sondaje. Căci tot El ne spune: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte”. (Luca 11.23). E momentul să înţelegem că ne este suficient rânjetul iraţionalului din jur. Şi că oricum Biserica nu se vrea pe primul loc în topuri de mucava. Construcţia ei este Cerul. Şi ne e greu. Ne e imposibil fără Harul Mântuitorului. Insesizabil în sondaje!

Pr. Constantin Necula