Etichete


La împlinirea a 410 ani de la martirajul primului domnitor al tuturor românilor, se cuvine a ne apleca sufletul câteva clipe asupra câtorva momente din viaţa celui care a fost Mihai Viteazul, dar fără a insista prea mult asupra acelora foarte cunoscute.

Născut în anul 1558 în Târgul de Floci, era copilul Teodorei, aceasta făcând parte din marea familie Cantacuzino de la Constantinopol, care a dat doi împăraţi bizantini în secolul al XIV-lea (Djuvara 2008, p. 124). Mama sa se pare că venise din Epirul grecesc (atunci în Imperiul Otoman) ca să facă negoţ în legendara Cetate a Lânii – Linucastrum Flocx – un însemnat centru comercial al Ţării Româneşti azi dispărut, care era situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, unde se vindea lâna oilor din Bărăgan (de unde şi numele dat târgului). Acolo unde Teodora ţinea o cârciumă, se va fi născut fiul Mihai, menit unui viitor aşa de mare.

În legătură cu tatăl său, istoricii nu s-au pus de acord, unii considerând că ar fi un fiu din flori al domnitorului Pătraşcu cel Bun, după cum însuşi Mihai Viteazul afirma în cronicile oficiale. Istoricul P.P. Panaitescu după o demonstraţie, concluzionează că „Mihai n-a fost fiul lui Pătraşcu, că [Mihai Viteazul] a trebuit să răspândească această legendă ca să poată lua domnia, spre care îl mâna marea lui ambiţie şi încredere în puterile sale. A jertfit adevărul unei formule necesare, care se cerea pe atunci pentru a legitima o stăpânire în Ţara Românească” (Panaitescu, p. 9). Dar după cum bine spune istoricul Florin Constantiniu, „obârşia nu are însemnătate, ci fapta” (Constantiniu 1999, p. 122).

Mihai la început a fost negustor, apoi a ajuns boier în Oltenia, s-a înălţat ca stolnic, postelnic şi ban al Craiovei, ca un om de ţară, ce cunoştea necazurile şi lupta îndărătnică a lumii de pe atunci (Panaitescu, p. 12). Ca dregător, a strâns o avere însemnată, la care s-a adăugat şi cea a soţiei sale Stanca, în urma căsătoriei cu aceasta în 1583.

Urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul s-a făcut într-un context istoric deosebit. Deja la sfârşitul secolului al XVI-lea domnitorul nu mai era ales de către boierii ţării, ci prin intervenţia sultanului otoman. Pe de altă parte, la Constantinopol era o perioadă de criză, iar creştinii strângeau rândurile prin înfiinţarea Ligii Sfinte, în care împăratul romano-german Rudolf al II-lea se va implica intens, dorind să organizeze o cruciadă antiotomană cu sprijin financiar şi de la papa Clement al VIII-lea, iniţiatorul Ligii. La aceasta vor adera Ţările Române, inclusiv Mihai Viteazul.

Folosindu-se de relaţiile de rudenie şi prietenie pe care le avea atât la Constantinopol cât şi în alte părţi, în toamna anului 1593 a fost instalat domn în Ţara Românească. Dar după cum mărturisea şi cronicarul Szamosközy, Mihai încă înainte de înscăunare „a jurat în inima sa, că îndată ce va lua domnia va scoate sabia împotriva turcilor”, iar când a ieşit din divan, după înscăunare, „a jurat că va fi duşmanul neîmpăcat al turcilor; ceea ce mulţi au auzit, după aceea chiar din gura lui”. Şi asta s-a şi întâmplat; în toamna anului următor înscăunării sale, declanşează o răscoală antiotomană în Bucurşti, care va continua cu atacarea cetăţilor deţinute de către turci pe linia Dunării.

În faţa iminentului atac din partea turcilor, printr-o delegaţie a boierilor munteni, a încheiat un tratat cu Sigismund Báthory principele Transilvaniei, dar ei şi-au depăşit mandatul şi au subordonat Ţara Românească acestuia din urmă. În urma unui tratat similar încheiat cu Aron Vodă domnul Moldovei, Sigismund Báthory devenea suzeranul Ţărilor Române.

Campania otomană de readucere a Ţării Româneşti sub ascultare nu a întârziat. În vara anului 1595 Mihai Viteazul i-a întâmpinat pe turci la Călugăreni, implicându-se direct în luptă. Nu întâmplător a fost numit Viteazul, chiar cronicarul contemporan Balhazar Walter descriind această luptă, îi admira vitejia: „Era momentul când se cerea neapărat o acțiune eroică, o faptă măreață care să cutremure inimile păgânilor și să le înalțe pe ale creștinilor. Atunci mărinimosul [Mihai Viteazul], (…) a smuls o secure sau o suliță ostășească și, pătrunzând (…) în șirurile sălbatice ale dușmanilor, străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăți cu sabia o altă căpetenie și, luptând bărbătește, se întoarce nevătămat (…) Făcându-se așa mare învălmășeală, (…) până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri. În această învălmășeală ce seamănă a fugă, [comandantul armatei otomane] Sinan pașa (…) scăpă cu viață”, după ce cade de pe pod şi îşi rupe doi dinţi din faţă. Pierderile suferite de turci nu i-au împiedicat pe aceştia să ocupe Bucureştiul şi Târgoviştea. Otomanii vor fi alungaţi peste Dunăre după ce Mihai va primi ajutor din partea lui Sigismund Báthory şi al domnului Moldovei. Cronicarul otoman Mustafa Naima aprecia că lupta desfăşurată la Giurgiu în octombrie 1595 a constituit „cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor, care se datoreşte exclusiv necredinciosului şi afurisitului de Mihai”.

Victoriile asupra turcilor au avut un ecou până departe în Europa, astfel că Mihai era perceput ca şi un salvator al creştinătăţii în faţa păgânilor otomani. Chiar regele Franţei, Henric al IV-lea de Bourbon, se interesa de el prin intermediul ambasadorului său de la Constantinopol. În ţările balcanice, printre bulgari, sârbi, greci, apăruseră cântece populare despre faptele viteazului domn (Djuvara 2008, p. 123).

În condiţiile în care Sigismund Báthory a cedat tronul vărului său Andrei Báthory, favorabil păcii cu turcii, Mihai a intrat în 1599 cu armata în Transilvania şi l-a înfrânt pe principele transilvănean. Ca urmare, la 1 noiembrie şi-a făcut intrarea trimfală în Alba Iulia capitala principatului, începând organizarea acestuia şi luând o serie de măsuri printre care numirea unor oameni de încredere în localităţile şi punctele strategice însemnate. În această perioadă, nu se mai putea constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră tunurile şi puştile. Era nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască armele de foc, fenomen care se petrecea atât la noi cât şi în Occident. Ca urmare, Mihai va acţiona spre a-şi constitui o astfel de armată, însuşi împăratul Rudolf al II-lea sprijinindu-l financiar începând din 1597 pentru întreţinerea unei părţi a oştirii sale de mercenari (Panaitescu, p. 18). Rudolf al II-lea spera ca Transilvania să-i revină lui, dar Mihai a refuzat să abandoneze principatul în favoarea Imperiului Romano-German. Acest lucru reiese clar din scrisoarea adresată împăratului la 16 februarie 1600: „Eu am luat Ardealul (…) riscându-mi întru aceasta trupul şi viaţa, având cu mine la un loc soţia şi pe singurul meu fiu… Eu am nădăjduit că Măria sa împăratul roman îmi va da confirmarea… Însă el vrea să mă gonescă din Ardeal, cum alungă o târfă din ţară. Asta n-o vrea Dumnezeu. Eu nu mă voi lăsa gonit, chiar dacă mi-aş lăsa capul, căci eu l-am luat cu sabia mea. Eu am slujit împăratul roman nu de teamă, ci din marea dragoste ce o am faţă de creştinătate” (Texte 2001, p. 145). De aici reiese conştiinţa lui Mihai în legătură cu rolul său în apărarea creştinătăţii, care se putea face doar prin unirea românilor. Şi într-adevăr, parcă profeţindu-şi tragicul sfârşit, Mihai nu va ceda Transilvania decât atunci când îşi va pierde capul.

Noul domn al Moldovei, Ieremia Movilă, interpus polonez, scosese ţara din coaliţia antiotomană. Ca urmare, în mai 1600 Mihai intră cu armata în Moldova pe care o aduce rapid sub ascultare. Într-un hrisov emis la 27 mai se intitula „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Astfel, pentru prima dată cele trei Ţări Române se aflau unite sub acelaşi sceptru.

Cu toate că după cum argumentează istoricul Florin Constantiniu, „unirea Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei sub autoritatea unui singur cârmuitor era o soluţie politică preconizată în cercurile politice şi diplomatice din spaţiul românesc şi din afara sa, inclusiv Poarta”, totuşi realizarea unirii şi prin aceasta consolidarea poziţiei lui Mihai Viteazul, a grăbit coalizarea forţelor politice externe nemulţumite de ascensiunea sa rapidă şi de apariţia unei noi puteri în zonă. Pe de altă parte, nobilimea ardeleană majoritar maghiară, nemulţumită de intrarea Transilvaniei sub stăpânirea unui domn român, începea să uneltească. Un prim incident a avut loc la Huedin. Loc strategic important dar şi în care se percepea vama, ca reprezentat al noii autorităţi a fost instalat aici în fruntea unei garnizoane, „hotnogul” (sutaşul, sublocotenentul) Vasile. Dar huedinenii majoritar maghiari atunci, au declanşat o rebeliune care s-a soldat cu uciderea unei părţi a soldaţilor cantonaţi aici, iar ca represalii o parte a Huedinului a fost ars. În aceste evenimente petrecute în iulie-august 1600 la Huedin, putem surprinde atmosfera premergătoare răzvrătirii păturilor privilegiate din Transilvania şi înfrângerii lui Mihai Viteazul la Mirăslău în 18 Septembrie 1600, ceea ce a însemnat pierderea Transilvaniei.

Între timp, Movileştii reveniseră în Moldova cu ajutor polonez. Ca urmare, Mihai a plecat la Viena şi Praga, unde a obţinut sprijinul lui Rudolf al II-lea, în condiţiile în care nobilii transilvăneni îl trădaseră şi pe generalul imperial Basta şi-l readuseră ca principe pe Sigismund Báthory, pentru a treia oară. După înfrângerea de la Mirăslău, soţia lui Mihai, doamna Stanca, împreună cu fiul Nicolae, au fost ţinuţi ostatici şase luni la castelul din Gilău. Aici au fost vizitaţi la Crăciun de Florica, fiica lui Mihai, pentru ca la începutul primăverii anului 1601, Sigismund Báthory să-i transfere la Făgăraş (Todiţa 2004, p. 62-67).

Cu ajutor imperial, Mihai s-a întors în Transilvania şi l-a înfrânt pe Sigismund la Guruslău, în 13 august 1601. Dar Basta care dorea Transilvania pentru împărat, a pus la cale uciderea lui Mihai de către mercenarii valoni, pe câmpia de lângă Turda, la 19 august 1601. „Şi căzu trupul lui frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă din începutul lumii. Că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără de vină ca şi acesta. Căci era de ajutor creştinilor şi sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pe turci de tremura de frica lui” mărturiseşte cronicarul în Letopiseţul cantacuzinesc. Trupul martirului pentru unitatea românilor şi trupurile altor 16 oşteni ucişi odată cu el pe câmpia Arieşului au fost abandonate în câmp. Ulterior, oamenii aduşi de paharnicul Turturea au săpat o groapă unde au fost aruncate cadavrele „ca să nu-i mănânce câinii” (Todiţa 2004, p. 29). Capul lui Mihai a fost dus de boierul Turturea şi înmormântat la Mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte. Astfel şi-a găsit sfârşitul tragic un domnitor care în condiţiile vremilor tulburi de la sfârşitul veacului al XVI-lea a sperat că va putea crea un stat puternic românesc, pavăză a creştinismului, în calea urgiei otomane.

Doamna Stanca împreună cu fiica ei, Florica, în anul 1602, după ce au pribegit prin străinătate, i-au făcut o vizită mamei lui Mihai, care se călugarise la mănăstirea Cozia. Aici „întăresc” actul de danie a două sate către mănăstire şi îşi povestesc necazurile suferite după moartea lui Mihai. Din acest document reiese durerea unei mame care n-a putut nici măcar să-şi înmormânteze fiul ucis, sau să-şi ajute nepoţii pribegi prin ţări străine: „Eu roaba domnului Is. Hs. călug<ă>riţa Theofana, muma răposatului Mihai voevoda din Ţeara Rum<â>neascâ, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă, cum zice şi prea mândru Solomon: « Deşarta deşartelor şi de toate deşartă şi înşelătoare şi furătoare de suflete ». Şi am petrecut lumeşte destul în tot chipul în viaţa mia până ajunsu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea în sfânta mănăstire Cozia, la lăcuita sfintei Tro<i>ţe şi la răspausul răposatului Mircei voevoda. Şi trâiiu de ajunsu de luaiu şi sfântul cin călug<ă>rescu dereptu plângerea păcatelor mele. Aciiş mă ajunse şi vestea săvârşirii zilelor drag fiiuluiu Mihail voevod şi de sărăcia doamnâ-sa şi a coconilor domniei lui prin ţările streine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea”.

Ca o sinteză a ceea ce a reprezentat Mihai Viteazul pentru neamul românesc atât de încercat în secole de zbateri, iată ce spunea istoricul Nicolae Iorga despre domnitorul-simbol: „De la 1600 niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică”.

În condiţiile dezbinării naţionale în care ne aflăm în aceste vremuri, când pentru mulţi semeni de-ai noştri nimic nu este bun şi onorabil din ceea ce este românesc, avem obligaţia morală să ne cinstim martirii, punându-i în Panteonul jertfelor devenirii noastre ca naţiune europeană. Unul dintre aceştia este Mihai Viteazul, un martir al ideii unităţii românilor.

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE

Constantiniu 1999 = Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999

Djuvara 2008 = N. Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, 2008

Panaitescu = P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, în: http://www.scribd.com/doc/50211499/1/ORIGINEA-LUI-MIHAI-VITEAZUL

Texte 2001= B. Murgescu (coord), Istoria României în texte, Bucureşti, 2001

Todiţa 2004 = D. Todiţa, Mihai Viteazul şi Clujul, Cluj-Napoca, 2004

Cristian-Claudiu Filip

Anunțuri