Consideraţi conţinutul acestui articol ca pe o posibilă „cuvântare” a Maicii Domnului, urmată de o smerită şi binecuvântată ascultare.

„Dacă nu încetez să vă vorbesc şi să vă port de grijă, e semn că nădăjduiesc să fiu ascultată şi să pricepeţi că eu pot să vă ajut în recăpătarea sănătăţii voastre trupeşti şi sufleteşti, pentru a vă  mântui sufletul. Ştiu, însă, că nu toţi puteţi pricepe grija mea de mamă pentru voi, că nu toţi aveţi vreme sau răbdare să-mi ascultaţi cuvintele. Unii nu le auziţi bine, alţii nu le înţelegeţi, iar cei mai mulţi aveţi alte preocupări. Mă bucur, totuşi, că printre creştini sunt mulţi cititori ai cărţilor în care se scrie despre mine. În acele cărţi  puteţi citi despre viaţa şi minunile mele, de la naştere până la Adormire. Apoi, aveţi la îndemână frumoasele şi folositoarele rugăciuni – Acatistele şi Paraclisele închinate mie, istorisirea minunilor săvârşite de mine.  Ba chiar vă puteţi bucura citind din frumoşii Psalmi marieni, alcătuiţi spre mângâierea inimii voastre.

Iubiţi creştini, Fiul meu, pe Crucea Pătimirii Sale, mi-a poruncit să vă socotesc pe voi toţi ca pe nişte fii duhovniceşti ai mei, prin înfierea cea neînţeleasă de mulţi dintre voi, săvârşită pe Golgota răscumpărării omului din robia morţii, de Cel Unul Născut mai înainte de veci, din Tatăl fără de mamă şi, „la plinirea vremii”, din Maică fără de tată.

Mântuitorul lumii, suferind pentru voi pe Crucea Jertfei Sale, şi uitându-se la mine şi la Ioan, ucenicul Lui iubit, mi-a grăit: „Femeie, iată fiul tău!” (cf.In.19,26), şi, astfel, pe ucenicul Ioan, pe cel ce avea să devină apostolul şi evanghelistul Iubirii, mi l-a dat mie, ca eu să-i fiu mamă şi, prin el, să vă fiu şi vouă mamă.

Fiul meu şi Domnul vostru, ştiind bine că nu peste multe zile Se va înălţa la cer, de-a dreapta Tatălui Său, m-a lăsat în grija ucenicului drag Lui. Şi, ca să se plinească şi să se statornicească această tainică şi universală legătură între mamă şi fiu, El i-a zis lui Ioan: „Iată mama ta!”.  Ioan s-a bucurat de această „înfiere divină”, nesupusă legilor umane, şi „… din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In.19,27). Vedeţi, Ioan nu face această precizare la persoana întâi, pentru a nu se lăuda că a făcut o faptă bună, ascultându-L pe Învăţătorul său, şi nici iubirea Domnului pentru el nu este  scrisă, în Evanghelie, la persoana întâi (In.19,26).

Nu vreau să mă iubiţi şi să mă cinstiţi, uitând de Fiul meu şi Mântuitorul vostru. La Domnul este mântuirea, iar la mine este numai mijlocirea.

Sunt mulţi care nu gustă bucuria vieţii lor de a fi fraţi (şi) întru Maica Domnului. Ei nu mai au nevoie de o altă mamă (sau de încă o mamă), adică (şi)de mine. Le este destulă iubirea pe care o primesc de la Fiul meu, Căruia, la rândul lor, Îi dau toată dragostea – aşa le grăiesc ei celor care îndrăznesc să îi supere cu pomenirea numelui meu. Dar n-ar fi rău dacă ar putea lăsa „puţină” iubire şi pentru aproapele lor – socotească-mă şi pe mine aproapele lor-, chiar dacă nu mă văd şi nu-mi simt mila, grija şi bunătatea.

Numai iubindu-l pe cel de lângă ei, pot dovedi că Îl iubesc şi pe Domnul Iisus. Greu îmi vine să le pricep iubirea pentru Fiul meu, câtă vreme pe mine, Maica Sa, mă dau uitării sau au un sentiment de uşoară enervare, când alţii le vorbesc despre mine în cuvinte de adâncă mulţumire şi profund respect. Să cred că ucenicul Ioan L-a iubit pe Domnul mai puţin decât Îl iubesc ei, şi de aceea lui „i-a mai rămas puţină iubire”şi pentru mine, şi m-a primit să-i fiu mamă? Nu pot crede aşa ceva. Oare, el m-a luat de mamă numai pentru că l-a rugat Iisus Biruitorul, Fiul meu? Ei, poate, nu mă primesc ca mamă pentru că „nu i-a rugat” nimeni. Dar să ştiţi, lauda iubirii lor pentru Fiul meu se ofileşte în glastra mândriei lor, pentru că le lipseşte apa iubirii ce ar trebui să o dea măcar aceleia  pe care o văd (şi este lângă ei), adică  femeii-mamă care i-a născut  şi pentru care au primit poruncă de la Domnul să o iubească şi să o cinstească.

Cuvintele mele: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, au fost grăite către Dumnezeu, prin mijlocirea Arhanghelului Gavriil. Ele dovedesc că pe toate cele spuse mie de către îngerul lui Dumnezeu, eu le-am primit cu înţelegere, într-o stare de smerită ascultare şi supunere, lăsând voia Domnului să lucreze în pântecele meu tainica şi înfricoşata zămislire a Celui fără de început. Cuvântul „fie”, grăit de mine, este o repetare a cuvântului dumnezeiesc, rostit în zorii creaţiei universale. Atunci Dumnezeu a chemat lumina să „umilească” întunericul, să o separe de el, ca omul să poată scăpa de întuneric, alergând spre lumină. Aş putea spune că  Vechiului Testament stă sub puterea şi bolta cuvintelor „ Să fie lumină!”, iar Noul Testament îşi are „izvorul” în aceste cuvinte feciorelnice ale mele: „Fie mie după cuvântul tău (al îngerulului Gavriil)”. Prin mine a venit în lume Mântuitorul  şi Lumina care a risipit întunericul neascultării. El a grăit, de mai multe ori, ascultătorilor Săi: „Eu sunt Lumina lumii!”.

În iconomia mântuirii oamenilor, Fiul meu Iisus a dorit să vă fiu mamă tuturor, ca, prin rugăciunile mele, unite cu ale voastre, să vă ajut să treceţi din moarte la viaţă, să urcaţi, în ascultare şi smerenie, pe „scara cerească a lui Iacob” spre împărăţia lui Dumnezeu, scară ce se sprijină cu un capăt pe pământ, iar cu celălalt în nevăzutul loc din cer. Unii Sfinţi Părinţi, chiar mă aseamănă cu o scară pe care Hristos Domnul S-a pogorât pe pământ, la oameni, pentru a-i învăţa pe ei alfabetul Iubirii.

Căci şi El, din iubirea-I necuprinsă pentru voi, m-a dăruit vouă ca mamă iubitoare şi plină de răbdare şi cu multă înţelegere pentru slăbiciunile voastre. Da, m-a dăruit mamă tuturor celor care cred că El este Mântuitorul lor, dar şi celor care nu cred ( poate, vor crede cândva), şi a voit ca prin trăirea voastră să arătaţi Cerului că sunteţi buni  fraţi între voi, ca, apoi, şi Domnul să vă poată numi pe voi „fraţi ai Săi”.

Când Fiul meu a fost anunţat de câţiva ascultători ai predicilor Sale că este căutat de mine şi de „fraţii” Săi, El a făcut această precizare: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Lc.8,21). Deci, calitatea de mamă şi de frate al Domnului (şi de fii duhovniceşti ai mei – mă refer la cei care vreţi să-mi fiţi fii), o puteţi câştiga numai trăind în ascultarea şi împlinirea cuvintelor Sfintei Evanghelii. Apelativul de „fraţi”, cu care au fost numiţi Iacob, Iosif, Simeon şi Iuda (Mt.13,55), de către iudeii de atunci, în raport cu Fiul meu, a produs, mai târziu, multă sminteală scripturistică, în rândul celor care au căutat-o şi o caută „cu lumânarea”, şi se „bucură” când o găsesc.

Citind „versetul cu pricina”, creştinii „zeloşi” îi consideră pe aceştia copiii mei, deşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, întrupat în pântecele meu, şi născut  fără a-mi strica fecioria, nu adevereşte prin cuvânt că ei sunt fraţii Lui, şi nici  că eu sunt mama lor. Ei erau socotiţi „fraţi ai lui Iisus” de către iudeii care şi pe Fiul meu  Îl considerau ca fiind al teslarului Iosif din Nazaret. Dar chiar (şi) eu am spus în templu acest lucru, când Fiul meu Iisus, la vîrsta de doisprezece ani, a rămas acolo mai multe zile, „în mijlocuul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i” (Lc.2,46), şi anume că Iosif este tatăl Lui, zicând: „De ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te căutăm îngrijoraţi”. Pe mine nu m-am numit Maica Lui, deşi eu Îi eram, iar Iosif nu Îi era tată.

Mă bucur pentru creştinii care rămân încredinţaţi că „întruparea Domnului Iisus s-a făcut prin pogorârea Duhului Sfânt peste mine şi puterea Celui Preaînalt m-a umbrit” (cf.Lc.1,35).  Nu sunt supărată pe aceia care mă acuză de această „minciună” grăită în Templu, căci, ştiţi bine, ea a avut o motivare binecuvântată. Mulţimea adunată acolo aşa ştia: că eu şi Iosif suntem părinţii naturali ai lui Iisus. Deci, n-am vrut să-i tulbur în convingerea lor şi nici să le produc sminteli, ale căror urmări Bunul Dumnezeu, prin mine, a vrut să le evite. Ei, oricum, n-ar fi priceput minunea întrupării lui Iisus în pântecele meu, prin umbrirea Duhului Sfânt, fără împreunare bărbătească. Nu se cădea, atunci şi acolo, să le dau lor  o „mâncare duhovnicească prea tare”, de vreme ce ei nu puteau bea nici „laptele” sfintelor Sale învăţături.

Ce mă miră la unii creştini ce se doresc a fi socotiţi evanghelişti, şi care spun că înţeleg  bine  Sfânta Scriptură, este felul diferit de a da crezare celor spuse de iudei, privind familia noastră, „întregită” cu alţi copii născuţi de mine. Aceştia nu cred afirmaţia iudeilor cum că Iisus este fiul logodnicului meu Iosif, şi bine fac că nu cred, dar afirmă cu tărie că „cei patru” (pe lângă „alte surori”) sunt fraţii Fiului meu Iisus, şi, după logica lor bine „argumentată”, ei sunt fiii mei, nu adoptivi, ci născuţi de mine. Ca atare, stau liniştiţi, în jilţul lor de „luminaţi şi sârguincioşi evanghelişti”, crezând despre mine că nu mi se potriveşte deloc sintagma „Pururea Fecioara Maria”, cu care mă cinsteşte cea mai mare parte dintre creştini.

Îmi este milă de ei, de „orfanii de bunăvoie”, şi mă rog pentru ei să nu cadă sub ispita diavoluilui amăgitor, să nu creadă ceea ce nu este consemnat în Sfânta Scriptură, şi să nu îngăduie să „lucreze” în mintea şi inima lor o logică omenească, înşelătoare şi păgubitoare pentru o smerită şi dreaptă cugetare.

Cei care nu cred în pururea mea feciorie, se consideră pe ei înşişi deţinătorii adevărului cu care se  „prezintă” în faţa lui Hristos Domnul pentru a primi laudele ce se cuvin celor ce grăiesc adevărul. Aceia se consideră (aici este prezent duhul mândriei) iubiţii Fiului meu, comparativ cu cei care se roagă mie şi îmi zic mereu: „Tu,  Maica Domnului nostru, care eşti Pururea Fecioară şi mijlocitoarea noastră către Fiul tău, duci Lui rugăciunile noastre, şi te rogi pentru noi, mai ales atunci când noi încetăm a ne mai ruga, fie din lenevire, fie din uitare sau neputinţă.

Iubiţii mei fii duhovniceşti, bine faceţi dacă credeţi că, în rugăciunile mele pentru voi, eu sunt ascultată de Fiul meu. Înseamnă că aţi citit şi aţi înţeles ceea ce Sf. Evanghelist Ioan a relatat în pericopa evanghelică „Nunta din Cana”, cu privire la dialogul dintre mine şi Fiul meu: „Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin”, iar Domnul Iisus mi-a răspuns: „Ce este Mie şi ţie, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu” (In.2,3-4). După acest moment al dialogului dintre Maică şi Fiu, orice altă persoană ar fi fost în locul meu, n-ar mai fi grăit slujitorilor aceste cuvinte: „Faceţi orice vă va spune (El)” (In.2,5). Dar eu, inspirată fiind de Duhul Sfânt, am grăit acel îndemn, ca, folosindu-se de el, slujitorii nunţii să nu ajungă de ruşine, în lipsa vinului pentru meseni. Dar el este un îndemn (şi) pentru voi toţi, la  ascultare mântuitoare faţă de Fiul meu. Cuvintele lui Iisus: „Încă n-a sosit ceasul Meu”, ar fi impus tăcerea şi renunţarea, dacă eu, Maica Lui, n-aş fi crezut că El mă va asculta. Şi, ascultându-mă, „Domnul Iisus Îşi începe şirul minunilor Sale, arătându-Şi slava Sa” (In.2,11). Ca Om şi Fiu al meu, El a ascultat de mine, iar ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, a săvârşit minunea schimbării apei în vinul cel bun.

Mă uit la voi, iubiţii mei, şi văd cum mulţi dintre voi sunteţi obosiţi în alergarea voastră, făcută pe cont propriu, spre ceea ce nu cunoaşteţi, ajungând unde nu vă place. Voi nu-L luaţi Însoţitor pe Mântuitorul lumii, spre „Emausul” părtăşiei hristice. Şi, astfel, pe drumul vieţii voastre n-are cine să vă tâlcuiască Sfânta Scriptură, pentru că Domnul şi Învăţătorul lumii nu este lângă voi. De la cina voastră lipseşte  Cel Care a frânt pâinea euharistică.în faţa celor doi ucenici ai Săi, Luca şi Cleopa, şi „le-a deschis ochii lor”. Nu-L aveţi cu voi pe Cel Care vă poate da şi vouă pâinea vieţii veşnice. Deci, vă este săracă masa de la sfârşitul zilei de trudă, de supărare şi de „arşiţă” nemiloasă, şi nu sunteţi mulţumiţi nici de „dinarul primit”. Ochii voştri rămân pe mai departe închişi, iar inima nu arde în voi, la auzul cuvintelor dumnezeieşti. Şi dacă aceasta este atitudinea multor „creştini”, eu, Maica Luminii, sunt mai mult tristă, decât supărată”.

Ca răspuns la cuvintele grăite de Maica Domnului, se cuvine ca şi noi să trăim cu deplină înţelegere şi  netrădată credinţă  îndemnul unui Sfânt Părinte, adresat tuturor creştinilor, (şi celor necreştini): „Veniţi toţi pământenii să facem prăznuire Maicii lui Dumnezeu, cea care ne izbăveşte pe noi din mâinile diavolului cel ce urăşte binele, precum a izbăvit pe femeia care se ruga ei şi a înviat-o de şi-a spovedit păcatul. Vezi, dar, suflete al meu, pentru ce te leneveşti şi nu strigi către Maica lui Dumnezeu: Doamnă atotstăpânitoare, ceea ce ai născut cu nespusă minune pe Domnul cel iubitor de oameni, pe Acela roagă-L să ne mântuiască pe noi” (Din al doilea Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu).

Anunțuri