Aşa se întitula un articol  apărut în prima publicaţie  în limba română tipărită la Huedin în anul 1911. Este o formulare de suflet, plină de înţelesuri.

De ce s-a publicat un astfel de articol ?

Un grup de intelectuali din Huedin şi împrejurimi, în februarie 1911, a reuşit să realizeze tipărirea publicaţiei Sfătuitoriul. Prin coloanele acesteia căutau să combată dura stăpânire exercitată de regimul austro-ungar şi legile antiromâneşti prin care se urmărea deznaţionalizarea.

Printr-o lege din anul 1907 dascălii erau obligaţi să predea mai multe discipline de învăţământ în limba maghiară şi în şcolile susţinute material de bisericile româneşti.

În această situaţie Ioan Mango  din Fildu de Sus ajuns dascăl în Mărgău, împreună cu alţi membri ai senatului şcolii a alcătuit un „Protest” faţă de această lege. Autorii îşi exprimă nemulţumirea şi dezacordul faţă de  o asemenea măsură considerând legea „cu tendinţe primejdioase şi contrară intereselor noastre „( adică ale românilor”).

Acestea au fost împrejurările în care Sfătuitoriul a publicat articolul „ Limba de maică”. Autorul n-a îndrăznit să-şi treacă numele deoarece înaintea lui fuseseră sancţionaţi mai mulţi români pentru materiale similare.

Articolul  vine cu argumente susţinând că „ nu este mai mare bogăţie la care românii să ţină mai mult decât la limba maicii noastre şi nu este bunătate pe care românul, care e român de omenie să se lepede de această scumpă comoară”.

În continuare subliniază faptul că niciodată nu se va putea pune asemenea chestiune deoarece „ea ni-i nădejdea viitorului nostru, când auzim pe buzele pruncilor noştri această limbă dulce, cuvintele dragi de tată şi maică, ea e mânmgăierea necazurilor noastre”.

Autorul spune cititorilor că de-a lungul vremii au existat cazuri în care unii români „au fost aruncaţi în temniţă pentru limba românească”, dar nu s-au dat bătuţi.

Este reluată şi convingerea potrivit căreia „ suntem datori să grijim de ea ca de lumina ochilor” şi cu atât mai vârtos să păstrăm asemenea avuţie, ”care nu este numai a unui om, ci este averea copiilor noştri, datori fiind să o lăsăm curată, nepătată”.

O astfel de stare de spirit l-a determinat pe un elev de-al  învăţătorului Ioan Mango să noteze creaţia „Limba mea” într-un caiet pe care l-a întitulat sugestiv „Liberiu de poezii poporale”.

Limba română vorbită sau scrisă, cântată ori pictată, este visul prin care inspirăm credinţa noastră creştină. Prin ea ne identificăm şi ne deosebim de alţii. Cei care purtau grija limbii noastre căutau să o şi înfrumuseţeze cu sentimentele cele mai gingaşe şi creştine, în dulcile ei exprimări, curate şi nestricate. Nu întâmplător Eminescu a fost considerat florarul îngrijitor al grădinii noastre lingvistice. El a curăţat-o şi a şlefuit-o, inspirându-se din tazaurul folcloric popular.

Pentru conţinutul, expresivitatea, frumuseţea şi îndemnurile cuprinse în poezia Limba mea, o redăm în continuare.

Limba mea”

 

          N-auziţi în depărtare

          Ce s-aude ?

          O cântare,

          Un cântec de veselie

          De la o mândră ciocârlie.

          Doamne, fericită-i ea

          Cântă-n dulce limba sa.

          Dar filomela iubită

          Nume dulce, de ispită

          Ce ne face-n loc să stăm

          Glasul ei să-l ascultăm,

          Pentru că ea  n-ar schimba

          Cu altele limba sa.

Primăvara când soseşte

Şi cucul ne-nveseleşte.

Cucule cu pene sure

Mândru cânţi tu prin pădure

Pentru cât, tu ai schimba

Cu altele, limba ta ?

Dar dulcile cântăreţe

Cu limbile lor isteţe

Sunt şi ele duşmănite

De cele cu limbi urâte,

Cari, oricât ar încerca

Limba nu le pot schimba.

Eu nu sunt privighetoare

Nici pasăre cântătoare,

Eu sunt copilă română

Şi am limba mea străbună

De la Traian cel bătrân

Ţinută la maica-n sân.

Maica, când m-a legănat

Româneşte mi-a cântat,

Româneşte mi-a doinit

Până când eu m-am trezit.

Şi-apoi unde m-oi trezi

Limba maicii oi vorbi

Şi de-oi trăi zile grele

Nu-mi las limba maicii mele,

Căci, de m-aş lăsa de ea

Lege sfântă aş călca

Şi strămoşii din ţărână

Mi-ar striga : nu eşti română.

Un strein de mi-ar grăi

Şi mi-ar zice: vrei să fii

O fiinţă mai aleasă

Dar să-ţi laşi limba de-acasă ?

I-aş răspunde : să mă faci împărăteasă

Nu-mi las limba mea de-acasă”

Anunțuri