Epistola către Diognet face parte din colecţia scrierilor Părinţilor apostolici, aşa cum sunt numiţi scriitorii creştini din a doua jumătate a sec. I şi din prima jumătate a sec al II-lea, care au fost ucenici ai Sfinţilor Apostoli sau au cunoscut pe Apostoli.[1]

Locul şi data acestei epistole au fost confirmate de către cercetători ca fiind Alexandria, în jurul anului 200. Autorul este necunoscut iar destinatarul “Diognet” pare a fi un expozant, un simbol, al filosofilor păgâni din secolul II, care se interesează despre noua religie creştină.

Ceea ce surprinde în această Epistolă este mai ales prezentarea pe care autorul o face creştinilor şi vieţii pe care o duc aceştia, într-o notă distinsă, de frumuseţe morală şi trăire în comuniune cu Dumnezeu. Aducem în atenţie aceste fragmente din Epistolă, mai ales pentru actualitatea lor, pentru mesajul acestor cuvinte, care, oricând ar putea fi un răspuns duhovnicesc la tentaţiile şi conceptele despre viaţă ale societăţii moderne, ce propune oamenilor anilor ”2000” o falsă libertate  “atheos”(fără Dumnezeu).

Cuvintele Epistolei sunt grăitoare şi foarte clare, de aceea le vom lăsa să se desfăşoare în inimă spre luare aminte:

          “Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută  de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toată le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi; sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvintează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor.”(cap. V)

Cuvintele aduse în discuţie reliefează în mod sublim înălţimea vieţuirii la care sunt chemaţi creştinii pe pământ. Creştinul potrivit descrierii epistolare este unul care nu se autoxclude din societate ci dimpotrivă se circumscrie ei şi îi dă valoare, împlinind cuvintele Domnului Iisus Hristos ”Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” (Mt 21, …). Creştinul împlineşte legile civile dar prin trăirea învăţăturii revelate se pregăteşte pentru patria cea mai presus de lume.

Am observat fermitatea cuvintelor cu care este combătut avortul şi chiar abandonul postnatal, precum şi desfrâul: “Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună dar nu şi patul”.

În capitolul VI autorul Epistolei face o paralelă între ceea ce este sufletul pentru trup şi ceea ce sunt creştinii pentru lume

 “Ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume… Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei… Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt închişi în lume, ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea”

Toate cele scrise în epistola lui Diognet se adresau unui păgânism pornit în represarea creştinismului ce se dezvolta cu repeziciune. Această opresiune a luat forme dintre cele mai sângeroase, mergând până la martirizarea celor ce credeau în Mântuitorul Hristos. Cuvintele epistolei şi-au păstrat nealterat actualitatea, deoarece, cu părere de rău, trebuie să o spunem, societatatea de astăzi asistă şi chiar încurajează un neopăgânism îmbrăcat în haina democraţiei şi a dorinţei “libertăţii de conştiinţă”, dar o conştiinţă din care Dumnezeu este invitat să iasă pentru “o vreme” afară.

Cuvintele din Epistolă nu fac o apologie pietistă, patetică ci mai degrabă una realistă şi foarte sobră, bazată pe principii şi judecăţi de bun simţ. O societatate pretins creştină reclamă şi principii pe măsură, dar mai ales trăirea acestora în conformitate cu învăţătura Domnului Iisus Hristos. Ispitei practicării unei democraţii îmbrăcată într-o moralitate libertină îi “răspunde” întrebarea Apostolului Petru: “Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieţii veşnice”(In. 6,…)

 


– datele isagogice şi textul Epistolei către Diognet cf. Scrierile Părinţilor apostolici, traducere, note şi indici de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1995, p.405-426

[1] Acest concept de “Părinţi apostolici” a fost introdus doar în sec. XVII, de primul editor al acestor scriitori, de J.B. Cotelier în lucrarea sa Patres aevi apostolici, 2 volume,1672

Anunțuri