Rodica Matiş

Rodica Matiş

CINE MAI VIEŢUIEŞTE CU GRAŢIE ZIUA DE AZI?

 Stai la masă

(îţi cântă chipul simfonii nescrise)

doar gândurile tale departe

şi o lacrimă râzând năucă în mărgelele

ce stau la taifas

Te uiţi în jur

Cine mai vieţuieşte cu graţie ziua de azi?

M-am certat singură cu gustul de iarbă

de nostalgii de nori de copaci

cu gustul mărgelelor gătite de sărbătoare

am aşteptat în zadar

nu mi-ai mai spus să tac.

O stare târzie de sete

(iluzie e doar cerul năpădit de mărăcini

şi ochiul de sticlă al ceasornicului

dar setea e acolo tronând calmă între nisipuri)

o stare târzie vieţuind în sihăstriile inimii

în gustul înşelător al cărţilor închise

Nu pleca îmi spune tărăgănând cuvintele apa

nu pleca înainte de a-ţi deschide larg uşile casei.

CONTINUĂ SĂ CADĂ CUVINTELE

Continuă să cadă cuvintele

între noi

când albe când leneşe

când înfiorate de gustul ceţii

Doar cerul

prin crengile de tei

prin desişurile pădurii de jnepeni

Te uiţi mirat de ce-or mai fi încolţit aşa

nu seamănă cu sămânţa aruncată în joacă

nu seamănă nici măcar cu un râu

curgând întristat spre apus.

Pe trotuarele uscate doar ploaia

se-aude cum cade doar norii

se văd cum adorm cu mâna sub tâmpla albă.

Continuă să cadă roua pe amintiri

nisipul  adoarme sub stâncă

doar în zare barba albită a bătrânului

şi o mână împotmolită într-o lungă chemare.

 

LACRIMA OGLINZII

Coboară toamna ȋncet

mai ȋntâi ȋn mâna mea dreaptă

apoi pe bucățile de cer

pe tălpile fluturilor adormiţi în poem.

Coboară năucă

în cărţile mele răvăşite pe covor

pe tavan şi în cer

numai un drum rămâne mereu stingher.

Început şi sfârşit nu-i pământul

nici aerul nici zborul

început e doar cântecul

şi sfârşitul e doar zarea fără hotar.

Coboară iar toamna

e târziu

trupul luminii huleşte lacrima oglinzii.


LACRIMĂ TRECUTĂ-N VEŞNICIE

Mergem tăcuţi cu lumânarea aprinsă

păşim vinovaţi cu privirea

spre pământ şi spre cer

Am făcut ordine printre lucruri

am deschis ferestrele casei cu sfială

păşim pe vârfuri

să nu tulburăm taina

să nu se întristeze mugurii pomilor

Mergem tăcuţi

căutând lumina

nici o apă nu ne mai astâmpără setea.

Tot mai bătrâni copacii

tot mai gârbovi oamenii

tot mai departe cărarea.

 


Anunțuri