Localitatea Călata este o veche aşezare românească menţionată în documentele medievale începând din anul 1213.

De-a lungul vremii, localitatea a jucat un rol important pentru satele din depresiunea Huedin-Călăţele fiind menţionaţi chiar şi voievozi, aşa cum a fost Ilie de Călata şi a figurat ca unitate politico-administrativă – Ţara Călatei, iar câteva localităţi au primit apelativul de Călata (Sâncraiul de Călata – Kalotaszentkiraly, Buteni – Kalotabokeny, Domoş-Kalotadamos, Călăţele- Kiskakota şi Kelechech, cu înţelesul Călata cea Mică).

În timpul evenimentelor sângeroase din 1848-1849 unităţi maghiare au intrat în Huedin şi Sâncrai şi au încercat să pătrundă pe valea Călăţii spre inima Apusenilor pentru anexarea Ţării Moţilor la Ungaria, dar s-au izbit de rezistenţa românilor din Călata, Călăţele, Bălceşti, Mărişel, Giurcuţa şi din alte sate moţeşti aflate în adâncimea Apusenilor.

Grele lupte s-au purtat începând cu luna februarie 1849 pentru apărarea caselor şi a pământului strămoşesc. La data de 2 februarie 1849 unităţi ungureşti au pătruns în Călata şi s-au dedat la jaf, incendieri şi schingiuiri. Prefectul Legiunii Auraria Gemina, Avram Iancu, în Raportul… trimis împăratului de la Viena relatează că în 3 februarie satul „Râul Călatei vecin cu Mărişelul fu lovit de către 1000 maghiari care aveau şi un tun şi erau comandaţi de unul Gylei din Gyula… 80 de feciori opriră pe toată trupa pentru 4 ore întregi până când bieţii locuitori îşi scăpară puţinele lor averi mai înăuntrul munţilor, apoi se retraseră şi ei, lipsindu-le muniţiunea. Satul îndată fu prefăcut în cenuşă prin rebeli”.

Despre luptele de la Călata preotul Ioan Ungur din Mărgău, contemporan cu evenimentele, în Cronica Mărgăului… îşi nota: „Sculatu-s-au ungurii şi au aprins Călata şi au ars toate, cu biserică cu tot, care era nouă , tocmai de atunci făcută”.

Arderea satului, pustiirea şi pericolul i-au determinat pe 161 de călătani să se retragă în munţi, unde, sub comanda lui Ioan Moldovan, fiul popii Vasile au intrat în taberele („loagărele”) de la Călăţele şi de la Bălceşti, participând la luptele drepte de apărare a pământului scump al patriei în perioada decembrie 1848- iulie 1849.

Printre documentele vremii figurează şi un tabel semnat de către Kabos Gergely subjudele nobililor comitatului Cluj, care s-a deplasat la Huedin şi în data de 14 iunie 1849 a notat locuitorii satului scriind în dreptul fiecărui cap de familie dacă a participat în tabăra românească („ola Taborka”). În dreptul celor care au participat se fac menţiuni de felul acesta: „a fost în tabăra românilor”, „a fost părtaş la prădări”, „a fost în tabără şi este şi acum” (adică în 14 iunie 1849, ceea ce ne determină să spunem că au participat şi la răsunătoarea victorie a moţilor de la Fântânele).

Între cei 161 călătani înrolaţi în legiunea lui Avram Iancu figurează şi 9 taţi care şi-au dus şi câte un fecior, 6 cu câte doi feciori şi 2 cu câte trei feciori.

Printre cei care au rămas în tabăra românească, câţiva figurează şi cu numele: Hice Ştefan, Băraş Onuţ, Nicoară Onuţ şi Sârze Cosma, iar în dreptul lui Ioan Moldovan se precizează că a fost conducătorul românilor („a ki az olahok vezerje”).

Până în iulie 1849 casele şi bunurile agonisite de călătani au fost transformate în scrum de către năvălitorii unguri. Călătanii au avut şi pierderi de vieţi omeneşti. Simion Foia a fost prins şi dus la Huedin, judecat de către tribunalul de sânge unguresc şi împuşcat (agon doveselt). În dreptul altor patru săteni e scris că au murit în tabără: Calma Von, Gaşpar Gheorghe, Lola Blaga şi Herdea Petru.

Cazul satului Călata este doar unul din sutele care dovedesc eforturile românilor de a-şi apăra glia străbună, faptul că ei n-au plecat nicăieri, n-au pustiit pământul altcuiva şi că dacă au fost nevoiţi să se bată au făcut-o pentru a se apăra.

Anunțuri