Volumul de versuri al doamnei Rodica Marian, apărut în excelente condiţii grafice la Casa Cărţii de Ştiinţă, prin oficiile doamnei Irina Petraş, care semnează şi vinietele atât de sugestiv plasate în economia paginii tipărite, condensează trăirile, i.e. peregrinările unui eu focalizat pe regăsirea de sine, după iniţiatica transcendere a barierei fenomenalităţii. Eul (se) dezvoltă (din) premisele unui sine potenţator, spre a se reîntoarce, în final, în acelaşi stadiu problematic, punctum saliens al întregului excurs poetic, spre a se înţelege, pentru prima dată, pe sine, spre a înţelege, aşadar, ţâşnirea acelui izvor primordial-identitar în albia sensului.

De la bun început, se cuvine să menţionăm rolul capital pe care sintagma din titlul volumului îl joacă în orientarea într-un câmp de posibilităţi interpretative. Chipul şi asemănarea, sintagmă cheie în Geneza biblică, vine să condenseze, pe de o parte, pluralitatea identitară a fiinţei divine (Elohim) în contrapondere cu multitudinea alterilor sau a avatarurilor fiinţei umane, şi, în acelaşi timp, vine să legitimeze o distincţie fundamentală între esenţa conştiinţei (absolutul fiinţei, identitatea ei tutelară) şi aspectele ei complementare, tranziente, asociate „schematic-imagistic” (eul, mărcile de interfaţă ale personalităţii, amprente spaţial-temporale). Pe de altă parte, este introdus în ecuaţie factorul analogic, un marker direct sesizabil, prin care fiinţa îşi construieşte punţi de legătură cu semenii, peste oceanul neantului letargic, prin circumstanţele unei interrelaţionări, fie ea aleatorie, cu alte conştiinţe.

Într-o societate în care genetica îşi revendică, alături de cibernetică şi fizica cuantică, un statut privilegiat între ştiinţele mileniului, punând problema clonării umane într-un spaţiu discursiv situat, atât de nietzschean, dincolo de bine şi de rău, iată că poezia îşi (re)găseşte resorturi solide, ample de manifestare. Fiinţa porneşte într-o călătorie a sensului (sens pe care îl creează pe măsura călătoriei, i.e. creează călătoria ca formă integrată conştiinţei), într-un traseu, cum spuneam, iniţiatic, jalonat de nostalgii intertextuale perene. Memoria culturală se opune trecerii timpului prin structurarea obiectelor ideale într-un muzeu imaginar, sustras perisabilităţii, altfel inerente, istoriei. Fiorul mistic, religios, îşi face simţită prezenţa nu doar ca proiecţie mitizantă în discurs solemn, ci ca o experienţă a sacrului inculcată ritmic, în ţesătura sensului poetic ca atare. Obsesiv, dacă ni se permite remarca, figura christică dobândeşte o alură post-umană, pe măsura Zeitgeist-ului, încorporând elemente de sinteză şi devenind, astfel, un nou arhetip poetic. Pendularea între lumi, între tărâmuri, devine leitmotivul acestui jurnal liric de călătorie, constituind, mutatis mutandis, spirala ascendentă a unei întrupări în text a sinelui poetic. Expansiunea de conştiinţă realizează sensul în lumea nou creată, îi deschide potenţialul în finalitatea demiurgică a conferirii unor forme care să atragă conţinuturile în configuraţii lirice de anvergură, în explorări ale concretului prin prisma tensiunii creatoare între poli alteritari: „Tensiune albastră ce-mprăştie / Minuni…” (Aproape de nobleţe, pag. 29).

Sinele poetic implementează, în conturarea universului liric, markere ale conştiinţei, vectori ai alterităţii, sporind, astfel, dimensiunile prefigurate şi asumate în destinul creator. Poezia, religia şi metafizica se contopesc, inextricabil, într-o fuziune a efortului conştient de creare a ceva, de conferire a unei identităţi, de a face sens în altă lume. Transpare, din versuri, o arhitectonică vag-futuristă, dar care recuperează elemente ale unei clasicităţi hieratic-revolute. Imensitatea clădirilor (mânăstiri, catedrale, temple, Statuia Libertăţii, Sfinxul şi piramidele etc.) şi diafanizarea materiei semnalează un oraş astral, puternic infuzat de energii spirituale, în care sufletul transgresiv îşi găseşte spaţiul re-modelator, citadela de oglinzi a esenţelor reasumate. Prin filtrări succesive, universul liric îşi decantează potenţialităţile, captând, totodată, de sub pleoapa virtualului acele conţinuturi fluide care dau măsura pulverizării conştiinţei în elementele iniţiale. Arhitectonica evocată, alături de sfera vegetalului, deţine privilegiul realcătuirii de substanţă în forme poetice. Nu altfel trebuie gândită şi inserţia unor figuri celebre ale antichităţii (Montezuma, Confucius, Christos) sau ale modernităţii (Eva Peron), care vin să configureze un transconştient liric, un muzeu imaginar à la Malraux sau Chris Marker. De altfel, derularea secvenţelor lirice cadrează perfect cu montaje cinematografice în genul La cité des enfants perdus (1995, Jean-Pierre Jeunet) sau Buñuel y la mesa del rey Salomón (2001, Carlos Saura). Un paradoxal efect de călătorie psihedelic-dionisiacă interferează cu seninătatea apolinică a sinelui poetic. Apetenţa pentru reveria senzorială a morții ca beatitudine se subsumează bucuriei că lumile poeziei, sustrase de sub stăpânirea timpului, vor rezista oricăror cataclisme personale sau colective, într-un „eter al cuvintelor”, cum îi plăcea lui Blaga să afirme, şi, în acelaşi timp, într-un „eter al necuvintelor”, sub zariştea gândului neîntrupat în idee.

Chipul aminteşte de o perfecţiune geometrică ne-asemenea, trimite la dualitatea fiinţei, în sensul de gândire dualistă care fracturează perspectivic unicitatea sinelui: „De câte ori mă trezesc uluită, pe stradă, pe câmp, / Nerecunoscând nici o floare / Din mormanul de plante care mă acoperă, Neştiind câte suflete moarte port cu mine / (…) Eu, care nu sunt nici măcar imaginea / A ceea ce-ar putea reprezenta mersul (Chipul şi asemănarea, pag. 12). Un contur evanescent eminescian al tainei din Melancolie, în care viaţa cură repovestită parcă, „de o străină gură”, configurează, în lirica doamnei Rodica Marian, aceeaşi figură christică asumată înlăuntrul sinelui: „Dar tu eşti, îmi spune şi azi, ca şi ieri / Un suflet vechi ce-a mers în adevăr pe apă, / Legănat pe sub pământ de-un val uriaş / De vorbe şi litere, de semne în pietre ori lut, / Ehei, ehei, răspund florile veşnice cu mirosurile / Lor uitate în spatele vieţii, / (…) Precum memoria, străina, cea mai sărmană / Dintre fiinţele ce-mi locuiesc astăzi chipul, / Oprindu-mă să gândesc la viaţa-mi, / Care nici nu curge, nici nu se opreşte, / Ci numai clipeşte uşor, imperceptibil” (Fericita moarte, altă mnemozină, pag. 16-17). Pe măsura călătoriei sensului ce înfiripă mereu alte destine interioare cosmosului individual, se constituie o lume populată cu entităţi „respinse de timp”, care „nu se supun destinului uman”. Ele, ca asemănări, recompun binomul primordial al dorului de identitate. Toate aceste „Frânturi din fragmente de vis mai trăiesc” (Shambala somnoroasă, pag. 53), obligând conştiinţa la un salt dincolo de himerele clasicelor certitudini:

„În plin centrul Romei, într-o firidă de ruină, / Hristos a rămas singur la Cina cea de taină / Vag, de-a dreapta şi de-a stânga, par să se mai vadă / Două siluete de îngeri, / Ca nişte trandafiri albi, prelungi, / Aplecaţi spre faţa Mântuitorului / Cu o graţie învăluitoare / Şi înţeleg acum, după multă, multă vreme / Seducţia mirosului lor inconfundabil / Sub zarea vieţii de dincolo… / Poate astfel a simţit şi Cel care / Peste câteva ore se va lăsa pradă acestei amintiri, / Rostind: „Facă-se voia ta, Doamne!…” (Firidă, pag. 18).

Chipul christic şi asemănarea umană aruncă, fiecare, lumini şi umbre într-un cosmos familiar, inalienabil prin natura substanţei sale lirice: misterul ca temei al creaţiei care împlineşte subiectul creator, care îi focalizează devenirea în infinita călătorie a sensului.

Anunțuri