ANDREI

din harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor

creştini, bucurie de la Hristos Cel ce cu Învierea Sa ne izbăveşte

de întristare, iar de la noi sfântă îmbrăţişare


Paştile, izbăvire de întristare! 


Iubiţi credincioşi,

          În lumea în care trăim noi sunt foarte multe necazuri care aduc sufletului întristare. Întristarea izvorăşte din suferinţa care devine aproape o dominantă a vieţii. Nu e nevoie să meditezi prea mult pentru a-ţi da seama că suferinţa este prezentă peste tot. Înţeleptul Solomon, referindu-se la om, zice că „toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea n-are odihnă inima lui”(Ecclesiastul 2, 23).

Începând cu propria noastră persoană, trecând apoi la cei din casa noastră, la cunoscuţii noştri, la oamenii din oraşul sau satul nostru, la cetăţenii ţării noastre, la vieţuitorii întregii lumi, vom vedea suferinţa şi întristarea prezente peste tot.

Se săvârşesc omoruri, sinucideri, furturi, nedreptăţi, se urăşte, se înşală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se doreşte bunul altuia. Alţii se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se duşmănesc, soţii se despart, tinerii şi copiii se corup şi se înjoseşte în om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Se păcătuieşte şi se suferă între noi şi în jurul nostru, aproape şi departe de noi. Întristarea şi suferinţa au multe cauze: lipsuri, boli, dureri în case şi-n spitale, în sanatorii, în temniţe, pretutindeni. Se suferă nu doar cât vedem şi ştim noi, ci mult mai mult, pentru că oamenii nu-şi afişează suferinţele la poartă.

Nu ne putem amăgi cu neştiinţa, considerând că în casa noastră toate sunt bune, pentru că undeva, poate unde nu vom şti niciodată, se suferă şi se consumă dureri mari. Chiar în clipele acestea când noi stăm aici, într-un locaş sfânt şi abordăm lucruri duhovniceşti, undeva se petrec lucruri nefericite, se comit nelegiuiri, se osândesc suflete omeneşti, se suferă şi se moare.

În ceasul acesta nu un singur om ci mai mulţi sunt expuşi pieirii: un avion se prăbuşeşte, un tren se ciocneşte cu altul, mai multe maşini se răstoarnă, un vapor se scufundă şi o mulţime de oameni mor.[1] Toate acestea aduc suferinţă şi întristare.

Apoi există suferinţe fizice: lipsuri, sărăcie, infirmităţi, boli. Cineva e sărac, altul e lipsit de toate sau cel puţin de multe bucurii, e înfometat, însetat, trebuie să lupte cu mizeria, trebuie să-şi câştige pâinea în condiţii grele, în ţară sau în străinătate, trebuie s-o mănânce stropind-o cu lacrimi. Alţii suferă trupeşte şi n-au nici un pic de tihnă: ziua fără linişte, noaptea fără somn. Omul suferind trebuie să-şi târască viaţa nefericită până când istovirea supremă cheamă în sfârşit moartea.

Sunt apoi suferinţe morale. Ţi se pângăreşte onoarea, ţi se calomniază intenţiile, răutatea atacă trecutul şi prezentul tău cu o îndârjire pe care nimic nu o poate destrăma. Eşti înşelat, ridiculizat, dispreţuit, insultat. Uneori suferi tirania celor tari şi trebuie să-ţi rumegi suferinţa şi tristeţea în tăcere.

Până şi micile bucurii ale vieţii îşi au un gust dureros, pentru că pe pământ nu-i deplină voioşie. Inima îşi are decepţiile ei, prietenia dezamăgirile ei, norocul reversul său, iar gloria însăşi îşi are spinii săi.

Iubiţi fraţi şi surori,

Totuşi această stare de lucruri, nu-i firească. Pentru că întristarea năpustindu-se asupra sufletului îl întunecă în întregime. Omul ajuns în această situaţie nu se poate nici ruga şi nici nu poate munci cum se cuvine. Întristarea tulbură toate facultăţile sufletului şi-i usucă toată vlaga. Pe bună dreptate spune Sfântul Ioan Casian „că precum molia roade haina şi cariile lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”.[2]

Împotriva duhului întristării trebuie să luptăm cu toate puterile pentru că el împinge sufletul la deznădejde. Sfântul Apostol Pavel ne spune că „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moartea”(2 Corinteni 7,10). Se înţelege de aici că doar întristarea pentru greşelile comise este benefică pentru că ne duce la îndreptare iar întristarea pentru necazurile vieţii ne poate duce la acte disperate. Aşa se face că sinuciderile sunt tot mai frecvente în lumea noastră ce se învăluie în suferinţe ce nu se mai pot număra.    

Omul covârşit de tristeţe are sufletul plin de amărăciune şi de nepăsare. El fuge de oameni ca şi cum aceştia ar fi pricina tulburărilor lui şi nu-şi dă seama că boala mocneşte înăuntrul lui. Cauzele acestei stări sunt mai multe, dar vom menţiona câteva: părăsirea pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate, firea noastră slăbită de patimi, nenorocirile ce ni s-au întâmplat, gândurile negre ce ne covârşesc, bolile ce ne macină şi lipsa de preocupări serioase.

Sfântul Siluan Athonitul care a trecut prin o asemenea stare ne spune că „Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu bunătate şi înţelepciune sufletul, pentru care în chinuri şi-a întins braţele Sale pe Cruce, să fie smerit. În lupta împotriva vrăşmaşilor noştri el îngăduie sufletului să-şi arate alegerea lui liberă. Dar, prin el însuşi, sufletul e fără putere în a-i birui. De aceea, sufletul meu e trist, tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi”.[3]

Ucenicul Cuviosului Siluan, Arhimandritul Sofronie Saharov, trecând şi el printr-o asemenea încercare, mărturiseşte: „Suferinţele duhului meu erau  provocate de către catastrofele exterioare şi, în chip firesc, le identificam cu propria soartă: moartea mea primea caracterul dispariţiei a tot ce cunoşteam, a tuturor celor de care eram legat fiinţial … Veşnica uitare, ca stingere a luminii conştiinţei, mă umplea de groază. Starea aceea mă zdrobea, mă stăpânea  împotriva voinţei mele. Ceea ce se săvârşea în jurul meu în chip năsâlnic îmi amintea  de sfârşitul inevitabil al întregii lumi. Viziunea hăului fără fund devenise pururea prezentă, lăsându-mi doar din când în când, puţină odihnă.”[4]

Dreptmăritori creştini,

            Cine i-a salvat pe cei doi, şi pe mulţi alţii, de întristarea cea de moarte? Hristos cel Înviat şi Sărbătoarea Paştilor! Într-o zi cuviosul Siluan, fiind în biserică „în dreapta uşilor împărăteşti în locul icoanei Mântuitorului Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa fiinţă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în Care recunoaşte pe Domnul. Privirea Sa blândă şi infinit de bună, iradiind  iertare, pace şi bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a cuviosului Siluan  copleşită de focul harului  până dincolo de limitele puterilor fireşti … Arătarea lui Hristos şi a luminii Sale în Duhul Sfânt la capătul traversării întunericului disperării infernale a fost evenimentul cel mai important al întregii sale vieţi”. [5]

Această convingere, a prezenţei lui Hristos cel Înviat din morţi, i-a transmis-o şi lui Sofronie, care, ca şi alte mulţimi nenumărate ce cred în învierea Lui, cântă la Paşti: „Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm! O, Paştile, izbăvire de întristare!”.[6]

Hristos Cel Înviat este în măsură să înlăture întristarea din sufletele noastre, convingându-ne cum a convins-o pe Maria sora lui Lazăr, că nu suferinţa şi moartea au ultimul cuvânt de spus, ci învierea: „Eu sunt învierea şi viaţa, zice Domnul, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11,25-26).

Pentru ca această stare de spirit să domnească în noi avem la îndemână câteva mijloace: rugăciunea, lectura scripturistică, participarea la sfintele slujbe, discuţiile cu oameni duhovniceşti, cugetarea la lucruri frumoase, munca utilă şi multe altele. Iar cea mai înaltă cugetare este cea legată de învierea Domnului şi de consecinţele ce le are asupra vieţii noastre: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai Înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.”[7]

Acestei stări de spirit, ce-l caracterizează pe omul credincios, i-a dat glas poetul nostru naţional George Coşbuc: „Şi cât e de frumos în sat!/ Creştinii vin tăcuţi din vale/ Şi doi de se-ntâlnesc în cale/ Îşi zic: Hristos a Înviat!/ Şi râde-atâta sărbătoare / Din chipul lor cel ars de soare.”[8]

Iubiţi credincioşi,

Creştinul este omul învierii şi Paştile-i prefac întristarea în bucurie. Creştinul este un om curajos şi optimist. El nu se lasă prăbuşit de deznădejde. El este conştient că în lume trebuie să fie şi încercări dar ele, după cuvântul lui Hristos, se vor sfârşi, cu biruinţa: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan, 16,33).

Pentru creştinul adevărat toate lucrurile au sens şi frumuseţe. Un răsărit de soare, un amurg de basm, câmpul cu florile, pomii şi grădinile, toate grăiesc. Pe bună dreptate Ernest Bernea spune că „cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n-a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n-a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri nu găseşte sens vieţii şi nici nu merită s-o trăiască”.[9]

            Creştinul care-şi ia viaţa spirituală în serios, când se trezeşte dimineaţa şi constată că mai poate privi zările se bucură. Dându-şi seama că are două picioare sănătoase, cu care se ridică din pat, dă slavă lui Dumnezeu. Văzând  că mai are două braţe puternice cu care poate munci pentru sine şi ai săi este fericit. Este recunoscător Tatălui Ceresc pentru mulţimea de daruri cu care-l copleşeşte şi alungă de la sine întristarea.

Creştinul refuză să trăiască în mediocritate şi râvneşte să trăiască eroic. Cu puţină vreme înainte de a trece la Domnul Părintele Profesor Ilie Moldovan l-am vizitat la spital. Era slăbit de suferinţă dar faţa-i era transfigurată de lumina şi entuziasmul care l-au însoţit o viaţă întreagă. La despărţire mi-a spus: „să trăim în lumina Sfintei Învieri şi să nu ne pierdem steaua polară”. Această maximă este de mare folos pentru noi pentru toţi cei ce dorim să scăpăm  de întristările pe care ni le provoacă  necazurile.

Cu ochii aţintiţi la Domnul Hristos „Care pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea”(Evrei 12,2), întăriţi de Învierea Lui care „celor din morminte viaţă le-a dăruit”, să devenim curajoşi şi să ne izbăvim de întristare. „Când Domnul va trimite istoria şi veşnicia să culeagă viaţa şi sufletul nostru, să nu fim găsiţi pe malurile mlaştinii, ci în înălţimile vieţii eroice, care sunt slava pământului şi împlinirea voinţei cerului”[10] 

            Până atunci însă, chiar dacă viaţa aceasta ne mai oferă amărăciuni şi întristări, întâlnirea cu Domnul Hristos Cel Înviat din morţi să ne transpună în starea de spirit pe care au avut-o femeile mironosiţe în dimineaţa învierii. Sfântul Matei ne spune că „plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 8-9).

Cuprins de bucuria pe care Domnul Hristos Cel înviat mi-o revarsă în suflet, v-o împărtăşesc şi frăţiilor voastre, vă doresc să depăşiţi toate necazurile şi întristările vieţii, să aveţi pace sfântă de Paşti şi vă zic din toată inima: Hristos a Înviat!

 

ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului


[1] Prof. Tudor Popescu, Îndrumător Pastoral XVII, Alba Iulia, 1993, p.44.

[2] Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 115.

[3] Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Alba Iulia, 1994, p.93.

[4] Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Sofia, Bucureşti, 2005, p. 12.

[5] op. cit., p. 15.

[6] Slujba învierii, Alba Iulia, 1997, p.49.

[7] Ibidem, p. 30.

[8] Poezii, 1, Editura „Cartea Românească” , Bucureşti, 1982, p.180.

[9] Îndemn la simplitate, Anastasia, 1995, p.122.

[10] Ioan Suciu, Eroism, Alba Iulia, 2002, p. 98.

sursa: http://www.mitropolia-clujului.ro

Anunțuri