Anul acesta am preferat un Paris al toamnei filtrate prin lumini de miere arsă. Ca să ajung acolo a trebuit să îndur două zile de autocar, dar – mai ales – umilinţa de la vamă. Patru ore de aşteptare! Nu se mai face niciun progres în acest sens. Renumele românilor se confundă cu tot ce poate fi mai negativ. În spatele meu călătoreşte o ţigancă ce se dă mare intelectuală. Strigă din când în când: „Nataşa, lasă-mă tranchilă!” Fetiţa habar n-are de nimic şi aruncă spre noi valuri de pufuleţi. „Ajungem noi la baia noastră din Parisul nostru!” – spune femeia. „Ajungi tu la dracu, poate la boscheţi!” – şopteşte un călător învrăjbit.

La Metz, a doua zi, autocarul nu poate străbate o stradă îngustă. Coborâm şi mutăm cu mâinile maşinile mici de pe trotuare. Noi ne descurcăm, avem balcanismul în sânge!

După odihna necesară, atac Parisul. Ca de obicei, ies din metrou în faţa fântânii Saint-Michel, acolo unde se dau toate întâlnirile. Nişte adolescenţi agitaţi intră în apă, fac poze, se zbenguie. Ai senzaţia că problemele planetei au dispărut. Totuşi, nivelul de viaţă al francezilor a scăzut. Se spune că 8,6 milioane de locuitori căştigă doar 781 de euro. Tarifele de energie şi gaz urcă progresiv. Ziarele scriu despre o altă bacterie (chlamydia), despre altă infecţie sexuală.

Mi se confundă Parisurile. Se topesc în aceeaşi identitate a Marelui Oraş. Trebuie să revăd Turnul Saint-Jacques, înconjurat de gazonul calm, unde lumea doarme, citeşte, printre porumbeii săltăreţi. La Beaubourg iau „temperatura oraşului”. Acolo e sinteza, la Centrul Pompidou. Pe povârnişul artistic de asfalt se întâlnesc tineri, pictori, cântăreţi. Bere şi porumbei. Speranţe. Cineva afirmă că noul „mal du siècle” ar fi celebritatea cu orice preţ. Aici stă un băiat plin cu tatuaje, înconjurat de câini. Ce scrie pe braţul lui? „Enervez justiţia.” Solidaritatea lui incognito. Vărsat în oceanul lumii. Un bătrân inundat de porumbei. Căldură divină. Ca într-un basm. Acum ştiu: basmul e refuzul realităţii.

A apărut Bois sauvage de Jesmyn Ward la Editura Belfond, 340 de pagini. Pentru toamna aceasta, Parisul a pregătit 646 de romane noi. Cine este Jesmyn? O universitară de 35 de ani, crescută în Mississippi, într-o familie săracă. Moartea fratelui, strivit de o maşină condusă de un şofer iresponsabil, a împins-o spre literatură. După un prim roman, respins de editori, iată că acum a primit National Book Award. Recentul roman are ceva din vânturile puternice care au stat la originea scrierii. Un univers dur, cu metamorfoze ale corpurilor, cu mângâieri şi arderi.

Nu puteam rata un Pirandello pus în scenă de Stéphane Braunschweig la Teatrul La Colline. Formele scenice non-narative se multiplică pe scenă în Şase personaje în căutarea unui autor. Scena e încadrată de oglinzi sumbre. Ce răspuns vor obţine spectatorii de la actorii care nu cred în personaje?

Intru la Crêperie Beaubourg. Un ţigan, dorind recompense, cântă jalnic acolo, pe pavaj „Noi suntem români!”. Nimeni nu-l bagă în seamă. Mai încolo stă pe un scaun un tânăr şi bate la o maşină de scris scorojită… Ce bate? În dreptul lui scrie Poète public. Intru în vorbă cu el şi aflu că scrie la comandă, pe o temă dată.

Din nou Pont des Arts şi sutele de lacăte atârnate de cei îndrăgostiţi. Mulţime de turişti chinezi şi japonezi. Peisajul uman se schimbă tot la cinci minute. În faţă la Notre-Dame începe un spectacol stradal. Se întunecă. Un spectacol al focului, cu flăcări simetrice, magice, rotunde.

Oamenii dau de mâncare porumbeilor. Fiecare face ce vrea. În anumite limite! La Carroussel, pe iarbă, simt o eternitate crâncenă, la doi paşi de Luvru. Impresia de ţărm al vieţii. Să fie Parisul expresia unei libertăţi paradisiace?

Cobor cheiul Bourbon în Île St. Louis. Apele Senei derutate şi poetice. Mă duc din nou la Panthéon, urcând pe strada Carmes. Citesc din nou „aux grands hommes la patrie reconnaissante”. E ceva ireal… Miroase a glorie şi a moarte…  Mai apoi Facultatea de drept, Biblioteca Sainte-Geneviève.

Revăd Teatrul Huchette, unde Cântăreaţa cheală se joacă de 55 de ani. Trec podul Louis Philippe şi ajung pe Allée des Justes. Scrie pe clădire: „în omagiul celor care i-au salvat pe evrei în timpul Ocupaţiei”. Mă opresc pe o bancă în square René Viviani. Respir vibraţiile toamnei. Porumbeii ciugulesc ultimele petale. Lumini de miere arsă poposesc pe băncile solitare.

Anunțuri