ImagineRugăciunea preotului Ezdra este una dintre cele mai cunoscute rugăciuni vetero-testamentare ce transmite un profund mesaj de pocăinţă. Alături de rugăciunea lui Manase şi de alte căteva rugăciuni din Vechiul Testament, rugăciunea lui Ezdra reprezintă tiparul perfect al rugăciunii specifice liturghiei iudaice de la Templul Sfânt, deşi este o rugăciune spontană.

Pentru a înţelege mai bine această rugăciune este necesar să cunoaştem contextul şi cauzele care l-au mişcat pe preotul Ezdra să înalţe această rugăciune către Dumnezeu.

La început, cărţile Ezdra şi Neemia formau o singură carte, după cum reiese din Talmud, traducerea Baba Bathra.[1] În acestea este redată istoria rezidirii templului şi a cetăţii Ierusalim, la întoarcerea evreilor din robia babilonică şi restaurarea vieţii religioase şi politice.

Autorul cărţii, după unii cercetători, nu este preotul Ezdra, ci un urmaş apropiat al lui, care nu a dispus de izvoare scrise; redactarea cărţii nu este o istorie ca atare, ci cartea se prezintă ca fiind o scriere teologică cu baze istorice, menită să transmită învăţătura despre pocainţa în masă şi despre păcatele strămoşilor.[2]

Păcatul colectiv al poporului evreu, în acest context, este acela de a se fi căsătorit cu femei de altă naţionalitate; „… şi-au luat pentru ei şi pentru fiii lor, soţii din fiicele lor….” (Ezdra 9, 2)(din fiicele canaaneenilor, heteilor, egiptenilor şi a  celorlalte popoare cu care au intrat în contact). Aceste căsătorii mixte aveau rol de alianţă şi erau aranjate de liderii poporului evreu pentru beneficii economice şi politice.

De observat este faptul că în aceste căsătorii sunt menţionate femeile şi nu bărbaţii, … „şi-au luat pentru ei şi pentru fiii lor, soţii din fiicele lor…”. (Ezdra 9, 2). Aceasta, deoarece evreitatea unui fiu sau a unei fiice era dată de evreitatea mamei. Acest lucru a rămas un adevăr iudaic până la apariţia tehnicilor de detectare a ADN-ului.[3]

Pericolul pentru poporul evreu din pricina căsătoriilor mixte era dublu deoarece:

a) se pierdea procesul de menţinere a identităţii pure, separate şi distincte a poporului ales, prin amestecarea cu tradiţiile popoarelor vecine;

b) se deschideau portiţe religioase prin care se altera credinţa poporului lui Dumnezeu şi se întina neamul din care avea să vină Mesia.

Chestiunea aceasta nu era nouă pentru poporul evreu, iar cazuri precedente în acest sens au mai existat şi sunt menţionate în Pentateuh: Ieşire 34, 11-16: „tu ia aminte la tot ce îţi poruncesc!: iată Eu îi arunc dinaintea voastră pe Amorei, pe Hetei,… . ia aminte să nu faci legături cu cei ce locuiesc în ţările în care intri, ca nu cumva ei să devină-n mijlocul vostru capcane…. căci din fetele lor vei lua neveste pentru fiii tăi, şi dintre fetele tale vei da după fiii lor, şi fetele tale se vor desfrâna pe potriva dumnezeilor lor”. Tot pe acelaşi ton este şi îndemnul de la Deuteronom 7, 1-4. Evreii aveau conştiinţa că ei sunt preoţie împărătească, neam sfânt.

În situaţia de faţă, poporul a uitat de Dumnezeu, de credinţa strămoşilor, şi de promisiunile Lui. Tragismul situaţiei era faptul că liderii şi căpeteniile au fost cei care au început pângărirea poporului prin căsătoriile mixte Ezdra 9,1, şi mai ales liderii religioşi: preoţii şi leviţii.

Reacţia preotului Ezdra la auzirea acestor veşti a fost una profundă şi radicală. „Auzind cuvântul acesta, mi-am rupt haina mea cea de deasupra şi cea de dedesubt şi mi-am smuls părul din capul meu şi din barba mea şi am căzut în mâhnire”. (Ezdra 9, 3). Acesta este gestul suprem de repulsie faţă de păcat, faţă de blasfemie, sau faţă de hulă împotriva lui Dumnezeu al sacerdotului israelit. O astfel de situaţie mai întâlnim în cadrul procesului Mântuitorului, când Acesta a mărturisit sub jurământ că El este Fiul lui Dumnezeu, iar „arhiereul şi-a sfâşiat hainele, zicând: A hulit!…” (Mt. 26, 65). Dar acest gest aducea după sine o stare de pocăinţă pentru cel ce a păcătuit.

Durerea sufleteacă pe care i-a provocat-o păcatul poporului este exprimată prin actele exterioare de pocăinţă pe care preotul Ezdra şi le-a asumat. Astfel de căderi în stare de pocăinţă mai vedem la Iov 1, 20 şi la Isaia 22, 12 . Raderea totală sau parţială a capului era o formă de exprimare a doliului interior. După aceea, preotul Ezdra a căzut în tăcere şi meditaţie penitenţială până la jertfa de seara, aşa cum au stat  timp îndelungat şi cei trei prieteni ai lui Iov care au venit să îl îmbărbăteze. Nimeni nu ar fi îndrăznit să rupă tăcerea, deoarece acest lucru însemna înmulţirea durerii şi nu alinarea ei (Ezdra 9, 4).

La vremea jertfei de seara, preotul Ezdra rupe tăcerea, dar nu pentru a vorbi cu cei de lângă el, ci pentru a vorbi cu Dumnezeu şi pentru a-şi înălţa către Tatăl Ceresc rugăciunea, un monument liturgic de pocăinţă (Ezdra 9, 5).

Această rugăciune respectă în oarecare măsură structura clasică a rugăciunii din cultul iudaic. De obicei, rugăciunile consacrate ale iudeilor nu aveau o structură clasică, aşa cum are în Noul Testament rugăciunea Tatăl nostru.[4] Prima parte a rugăciunii iudaice este lauda lui Dumnezeu, partea în care Îl sensibilizăm pe Dumnezeu, recunoscându-L Stăpân a toate. A doua parte este dedicată aducerii aminte lui Dumnezeu de toate făgăduinţele şi toate binefacerile făcute poporului ales, chiar şi după căderea în păcat, pentru promisiunile făcute patriarhilor poporului ales. Urmaeză apoi partea în care se cere ajutorul pentru situaţia de fapt, şi se încheie cu mulţumirea şi doxologia. Un exemplu în acest sens este rugăciunea lui Iacov de la Facere cap. 32 sau Rugăciunea regelui Manase.

Este recunoscut faptul că şi rugăciunile creştine au la bază structura rugăciunii din cultul iudaic.

Spre deosebire de rugăciunea cultului iudaic, care are, aşa cum am văzut, o structură clasică, rugăciunea preotului Ezdra este una spontană, izvorâtă din suflet, este o rugăciune prin care se exprimă sentimentul trăit clar, nu îmbogăţită cu figuri de stil, este rugăciunea vorbirii directe cu Dumnezeu.

Ezdara se ridică, cade în genunchi şi ridică mâinile către cer, gesturi care denotă faptul că poziţia de rugăciune cu mâinile ridicate către cer este specifică doar celor care sunt pe unul dintre cele mai înalte trepte ale rugăciunii.

Rugăciunea poate fi structurată astfel:

  1. versetele 6-7 scot în evidenţă recunoaşterea vinei pentru păcatul săvârşit, şi pedeapsa pe care poporul o suportă;
  2. în versetele 8-9 sunt recunoscute favorul şi momentele de răgaz pe care poporul le-a primit de la Dumnezeu, fără vreun merit;
  3. în versetele 10-12, se recunoaşte grosolănia păcatului;
  4. din versetele 13-14 reiese măreţia harului lui Dumnezeu;
  5. rugăciunea se încheie cu o doxologie consemnată în versetul 15.[5]

Preotul Ezdra începe rugăciunea la persoana întâi „mă ruşinez şi mă tem să  îmi ridic faţa către Tine” (versetul 6). Deşi nu a păcătuit la fel ca şi ceilalţi evrei, ia vina acestui păcat asupra sa şi consideră vina ca fiind comună tuturor, căci păcatul poporului, pentru el, exprimă insuficienţa sa ca preot. El se indentifică cu poporul. Ruşinea de a ridica faţa de la pământ este similară cu sentimentul vinei pe care l-a simţit Adam după căderea în păcatul strămoşesc. Neputinţa de a ridica faţa de la pământ exprimă ruşinea de a ridica chipul întinat către Arhetipul chipului omenesc.

Imaginea cu preotul Ezdra sfâşiat de haine, cu părul smuls, tăcerea meditativă şi  rugăciunea rostită, au avut un impact puternic asupra poporului, pentru că ei s-au pocăit colectiv înaintea lui Dumnezeu şi au revenit pe calea cea bună.

Pe parcursul rugăciunii, preotul trece de la persoana întâi singular, la persoana întâia plural. El îşi asumă rolul de păstor sufletesc şi glasul lui devine glasul poporului.

În versetul 8 preotul Ezdra spune: „după puţină vreme ni s-a dat îndurare de la Dumnezeu”, pentru că poporul lui Dumnezeu a căzut în anul 538 în robia balilonică sub regele Nabucodonosor, timp în care s-a risipit şi împuţinat, rămânând doar o rămăşiţă a vechiului Israel. Cei care erau cu Ezdra, erau cei pe care Dumnezeu i-a lăsat să scape, şi pe care nu i-a uitat nici când erau în robie. Cel mai puternic mod de restabilire şi reînchegare a poporului era rezidirea templului Sfânt şi a cetăţii Ierusalimului, dar pentru aceasta trebuia ca mai întâi poporul să se reabiliteze spiritual, să ajungă la starea şi vrednicia poporului din timpul lui Solomon.

Pentru popor, reabilitarea era completă atunci când se intra în autonomie faţă de poporul persan, dar adevărata libertate era autonomia faţă de păcat,  esenţă subliniată prin cuvintele: „nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru şi a îndreptat El spre noi mila regilor perşilor ca să ne lase să înviem….” (versetul 9). Dumnezeu vine spre ei şi le oferă din nou cele de jos ca să ajungă la cele de sus.

Urmează, apoi, o menţionare a faptului că poporul nu avea scuză pentru păcatele făcute, şi o reamintire a poruncii lui Dumnezeu pe care ei au încălcat-o, o reamintire a legii şi  proorocilor şi a originii lor divine  în versetele 11-12. Acum rugăgiune preotului Ezdra capătă şi un caracter oratoric, de predică; rugăciunea devine omiletică şi didactică. Rolul rugăciunii, putem spune, este acela de a exprima jalea preotului Ezdra, dar şi acela de a produce un efect psihologic de convertire în sufletele celor ce îl asistau.[6]

Momentul sensibil de conştentizare a stării în care se află poporul acum este exprimat prin cuvintele „după toate cele ce ne-au ajuns pe noi pentru faptele noaste cele rele şi pentru marea noastră vinovăţie…” (Ezdra 9, 13),cuvinte care însumează toate dezastrele politice şi calamităţile spirituale prin care a trecut poporul ca urmare a păcateler săvârşite.

Rugăciunea se încheie cu versetul 15, un verset-doxologie, în care preotul fără să folosească o încheiere tipică liturghiei iudacie, recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu în cele întâmplate şi admite faptul că poporul ar trebui să rabde pedeapsa până la final, căci nepocăit „n-ar trebui să stăm înaintea feţei Tale” (Ezdra 9, 15).

După terminarea rugăciunii, Ezdra rămâne în genunchiat, cu faţa la pământ, şi în tăcere, iar unul din  popor a vorbit către el şi a zis: „scoală-te  deci, că aceasta este treaba ta, îmbărbătează-te şi lucrează, că noi suntem cu tine.” (Ezdra 10, 4).

De aici începe restaurarea propriu-zisă a poporului lui Dumnezeu pe plan spiritual mai întâi, şi apoi, pe plan social.

Scopul rugăciunii, pentru popor, este unul penitenţial, şi are caracterul de a impulsiona generaţiile viitoare să ţină legământul făcut, dar şi acela de a arăta fidelitatea lui Dumnezeu faţă de popor,  mai ales că, la vremea când cartea a fost scrisă, mai trăiau urmaşii celor implicaţi direct în acţiunea cărţii.[7]


[1] Pr. Prof. Nicolae Neaga, Studiul Vechiului Testament, ediția a IV-a, Cluj-Napoca, 2006, p. 177.

[2] Traducere din Journal of Semitic Studies A Report of Mixed Marriages and Ezra’s Response (Ezra 9:1–15), 2012.

[3] Idem.

[4] Pr. Prof. Atanase Negoiţă, Teologia bblică a Vechiului Testament, Bucureşti, ed. Sophia, 2004, p.208.

[5]Journal of Semitic Studies

[6] Idem.

[7] Pr. Prof. Nicolae Neaga, Op. Cit. p. 180.

Anunțuri