TRISTEŢE, MÂHNIRE, DEPRIMARE 

repere scripturistice

 Şi s-a mâhnit întru mine duhul meu, 

întru mine inima mi s-a tulburat.” Ps. 142, 4   

Pe chipul a tot mai multor oameni pe care-i întâlnim, regăsim tot mai des urme ale tristeţii şi ale supărării, urme ale frământărilor sufleteşti izvorâte din greutăţile vieţii. Timpurile actuale şi aspectele stresante ale vieţii de zi cu zi îşi pun amprenta, fie că vrem, fie că nu vrem, nu numai pe chipurile noastre, ci şi pe sufletele noastre, îndepărtându-ne de micile bucurii ale vieţii, pentru ca mai apoi să ne răpească în mare măsură însăşi bucuria de a trăi.  

Din perspectivă creştină, bucuria vieţii nu poate fi concepută decât alături de Dumnezeu, împlinind voia lui Dumnezeu, iar viaţa fără Dumnezeu nu-i poate oferi omului o bucurie autentică, deplină, căci „viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17, 3).

Frământările sufleteşti constituie o temă vastă ce se regăseşte în Sfânta Scriptură, însă, consider că dintre toate textele biblice Cartea Psalmilor este cea care dezvoltă cu predilecţie această temă. Prin urmare, în Psalmul 3, 1-2: „Doamne, de ce s-au înmulţit cei ce mă necăjesc? Mulţi se ridică împotriva mea, mulţi îi spun sufletului meu: „Nu-i este lui mântuire întru Dumnezeul lui ”…”, cauza întristării, a necazului, este situată în exteriorul omului. Prin expresia „cei ce mă necăjesc”(Psalmi 3, 1), putem înţelege mulţimea celor care sunt potrivnici omului, şi anume semeni, împrejurări, întâmplările vieţii, duhurile cele rele, etc. Dacă omul se adresează lui Dumnezeu arătând pricina necazului său, este pentru că Dumnezeu este Cel care poate să-l elibereze pe om din întristare şi din necaz şi îi poate alina suferinţa sufletului: „Când eu am strigat, Tu m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele; întru necaz m-ai alinat; ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!” (Psalmi 4, 1).

Un alt aspect al frământărilor sufleteşti, al întristării sufletului, este acela al duratei acestor frământări, pentru că putem fi întristaţi sau mâhniţi un minut, o oră, o zi, sau mult mai mult, poate chiar o viaţă întreagă. Psalmistul David evidenţiază nevoia de răbdare în necaz şi suferinţă: „Până când voi pune îngândurări în sufletul meu, dureri în inima mea ziua şi noaptea?” (Psalmi 12, 2), exprimând totodată dorinţa arzătoare către cercetarea şi mila divină: „Caută spre mine, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu, luminează-mi ochii, ca nu cumva să adorm întru moarte.” (Psalmi 12, 3).

Mâhnirea sufletească este cauzată de foarte multe ori de factori ce ţin de interiorul omului, şi anume conştientizarea stării de păcătoşenie în care se găseşte omul, pragul în care îşi dă seama că viaţa sa în ansamblu este în contradicţie cu sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi, iar psalmistul David exprimă lucrul acesta cât se poate de elocvent: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, că sunt în necaz; ochiul îmi este tulburat de supărare, şi tot astfel şi sufletul şi inima mea. Că-ntru dureri mi se cheltuie viaţa şi-ntru suspine anii mei; tăria mea s-a slăbit în sărăcie şi oasele mele s-au tulburat.” (Psalmi 30, 9-10).

Tot psalmii lui David ne îndeamnă să nu ne lăsăm afectaţi în nici un chip de răul cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi, şi să nu-i condamnăm pe cei ce săvârşesc cele rele, căci răul, prin natura lui, nu poate dăinui la nesfârşit: „Nu-ţi face sânge rău din pricina celor ce fac rău, nici nu-i pizmui pe cei ce lucrează fărădelege; căci ei ca iarba curând se vor ofili şi ca verdeaţa ierbii degrab se vor trece.” (Psalmi 36, 1-2).

Rugăciunea este lecţia de reabilitare a omului înaintea lui Dumnezeu, de ieşire din starea întristării sufleteşti, pe care ne-o predă în mod strălucit psalmistul, punând în lumină împletirea armonioasă dintre rugăciune şi lacrimi, ca expresie a conştiinţei păcatului şi a depărtării de poruncile lui Dumnezeu: „Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea şi ia aminte la cererea mea, lacrimile mele nu le trece sub tăcere, că străin sunt eu la Tine, străin ca toţi părinţii mei.” (Psalmi 38, 12); „Ascultă, Dumnezeule, la ruga mea, la rugăciunea mea ia aminte. De la marginile pământului către Tine am strigat întru mâhnirea inimii mele;” (Psalmi 60, 1-2).

Supărarea profundă şi mâhnirea, sau amărăciunea sufletului, sunt adesea cauzate de către semenii noştri, ura între semeni, între popoare şi seminţii, fiind cunoscută din cele mai vechi timpuri. Există, însă, momente în care omul poate fi realmente distrus sufleteşte şi măcinat de ura semenului său, şi atunci, singura nădejde şi singurul ajutor viabil rămân la Dumnezeu, căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27) : „Miluieşte-mă, Doamne, că omul m-a călcat în picioare; toată ziua, războindu-se, m-a necăjit. Toată ziua m-au călcat duşmanii în picioare, că mulţi sunt cei ce de pe înălţimi se luptă cu mine. Ziua-ntreagă nu mă voi teme, că-ntru Tine voi nădăjdui.(Psalmi 55, 1-3); „Cât sunt de mari necazurile cele multe şi rele pe care mi le-ai arătat!; dar, întorcându-Te, Tu m-ai chemat din nou la viaţă şi din genunile pământului m-ai scos.” (Psalmi 70, 20).

Mai departe, expresia „cursă au gătit pentru picioarele mele şi sufletul mi l-au împilat” (Psalmi 56, 6) evidenţiază strânsa legătură între suferinţele trupeşti şi cele sufleteşti, căci boala şi suferinţa trupească reprezintă încercarea prin care trebuie să treacă trupul, atrăgând după sine şi încercarea sufletească, deoarece suferinţa trupului se răsfrânge şi se reflectă invariabil înspre spiritualitatea omului.

Pragmatismul credinţei în Dumnezeu se evidenţiază limpede prin expresia: „În ziua necazului meu pe Dumnezeu L-am căutat(Psalmi 76, 2), căci singur Dumnezeu are răspuns şi rezolvare la toate necazurile noastre, şi important este ca omul să aibă întotdeauna conştiinţa că, indiferent de impasul în care se găseşte, dacă-şi va ridica ochii spre Cer şi va cere ajutor de la Cel de Sus, negreşit îl va primi.

Tristeţea şi mâhnirea sunt stări sufleteşti asemănătoare, coroborate uneori cu mustrările de conştiinţă şi părerile de rău pentru păcatele săvârşite, însă deprimarea este starea sufletească echivalentă cu deznădejdea. Omul deprimat se găseşte cu adevărat în culmea disperării, „pe marginea prăpastiei”, şi nu sunt puţini cei care ajung să trăiască aceste încercări sufleteşti cu precădere în vremurile actuale. Iată cum descrie Psaltirea această stare de deprimare şi deznădejde: „Că sufletul mi s-a umplut de rele şi viaţa mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă, ajuns-am ca un neajutorat, liber printre cei morţi.” (Psalmi 87, 3-4); „Şi s-a mâhnit întru mine duhul meu, întru mine inima mi s-a tulburat.” (Psalmi 142, 4); „Că zilele mele s-au stins ca fumul, iar oasele mele ca nişte uscături s-au mistuit. Sunt bătucit ca iarba şi inima mi s-a ofilit, că am uitat să-mi mănânc pâinea. De glasul suspinului meu mi s-a lipit osul de carne.” (Psalmi 101, 3-5).

Mântuitorul Iisus Hristos este Cel Care ne întinde mâna salvatoare şi alungă întristarea din inimile noastre, sădind în locul ei credinţa nestrămutată în puterea lui Dumnezeu: Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi.(Ioan 14, 1). Acolo unde mâhnirea şi tulburarea sufletească sunt izgonite, Hristos vine şi, prin iubirea Sa nemărginită pentru noi, aşterne pacea Sa divină, liniştea binefăcătoare a sufletului: Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau… [… ] … Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. (Ioan 14, 27); iar în inima împăcată cu sinele şi cu Dumnezeu nu poate să-şi facă loc decât iubirea, ca dar de la Dumnezeu şi ca modalitate şi act de comunicare şi de comuniune între oameni: „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi.” (Ioan 15, 12).

Tristeţea, mâhnirea, sau deprimarea, nu sunt altceva decât expresii diferite gradual ale frământărilor sufleteşti pe care omul le încearcă de-a lungul vieţii. De asemenea, ne confirmă faptul că drumul omului pe acest pământ trece de multe ori, şi pentru mulţi dintre noi, prin „valea plângerii (Psalmi 83, 6) şi a necazului, dar este esenţial să ne ridicăm ochii la Cer şi să Îi cerem ajutor lui Dumnezeu, Cel ce preface tristeţea-n fericire: „Fericit e omul al cărui ajutor e de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa şi-a făcut, în valea plângerii, în locul ce i s-a rânduit;” (Psalmi 83, 5-6).

Prin exerciţiul duhovnicesc de a citi psalmii, nu facem altceva decât să conştientizăm şi să înţelegem că toate frământările noastre sufleteşti sunt urmări ale păcatelor săvârşite, căci păcatul înseamnă îndepărtarea voită a omului de la faţa lui Dumnezeu.

„Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului atât în timp, cât şi în veşnicie. Necazurile alcătuiesc moştenirea firească, urmarea firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc urmarea de neocolit a acestor boli, lucrarea care le este proprie.” – Sfântul Ignatie Briancianinov. 

 

 

Anunțuri