jurnal de cinelil_golNu, nu trebuie aleasă sinuciderea, chiar dacă uneori pare o soluţie ciuruită de laşitate. Disperarea nu explică gestul – aşa ne transmite Jean-Marie Rouart în cartea sa Cei care au ales noaptea. Desigur, nume celebre, precum Romain Gary, Ştefan Zweig, Hemingway etc.

În anul 1997 filmul lui Abbas Kiarostami – Gustul cireşii – era recompensat la Cannes cu Palme d′Or. Confraţii săi iranieni au respins filmul, deoarece în religia islamică problema suicidului e tabu. Numai că filmul e o pledoarie contra sinuciderii. Joacă Homayoun Ershadi, Abdolrahman Bagheri etc.

Un bărbat vrea să se sinucidă. Şi-a ales locul, dar caută pe cineva să îl îngroape a doua zi. Filmul e rotund şi din punct de vedere stilistic. În prima parte peisajul e arid, presărat cu bolovani şi praf. Escavatoare, colb, singurătate. Bărbatul nu iese din maşină. Drumul sinuos e metafora destinului uman. La sfârşit omul coboară din spaţiul închis. Totul devine culoare, într-o alchimie a vieţii nestăvilite.

Taxidermistul e de acord să-l îngroape. Doar că îi spune propria poveste. Cândva şi el voia să se spânzure într-un pom. A mâncat acolo cireşe. Deodată a înţeles: dacă ar muri, s-ar priva de gustul fructelor, de savoarea vieţii, pe care o neglijăm sistematic. Taxidermistul turc îi restituie culorile adevărate ale vieţii. Cu toate acestea, personajul nostru merge spre groapa sinuciderii. Furtună. Ploaie. Ecran negru. Suspense. Deodată apare echipa filmului… nostru cu Kiarostami însuşi şi actorul principal. Adică? Regizorul şi-a terminat misiunea. Ne lasă pe noi să alegem finalul.

Mi-amintesc şi de filmul Adio, solo! al lui Ramin Bahrami, unde bătrânul William vrea să se sinucidă, iar şoferul îl duce spre… viaţă. Dacă suntem conectaţi cu divinitatea înţelegem că „suntem îngeri ascunşi în oase de oameni”. Aşa se spune în filmul The Letter Writer de Cristian Vuissa.

Anunțuri