În spiritualitatea ortodoxă, Psaltirea reprezintă o carte fundamentală -expresie vie a revelaţiei veterotestamentare- folosită atât în cultul divin public cât şi în cel particular. Creştinul se roagă prin intermediul psalmilor adorând pe Dumnezeu, mulţumind pentru toate, recunoscându-şi păcătoşenia şi dorind săvârşirea pocăinţei.

Biserica nu vede în Psaltire numai un mijloc de rugăciune „ci şi o adevărată icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii, o revelaţie în Revelaţie”[1]. Părintele Prof. Dr. Nicolae Neaga afirmă că “voind să vezi pe Hristos şi Biserica Sa într-un tablou de mici dimensiuni, iei Psaltirea şi acolo vei afla o oglindă clară a vieţii şi activităţii Domnului nostru Iisus Hristos; ţi se va arăta ce este creştinismul, nu de către Sfinţii Evanghelişti, martori oculari, ci după minunata schiţă trasată de Duhul, care a grăit prin prooroci”[2]

Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre psalmi ca despre un tezaur revelaţional,       care avea să se împlinească în El Însuşi: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Lc. 24,44).

În preocupările lor Sfinţii Părinţi au avut întotdeauna atenţia îndreptată către psalmi, socotiţi ca o comoară de mare preţ a Vechiului Testament. Sfântul Vasile cel Mare alcătuind un comentariu la psalmi scria: „Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se găsesc în Psaltire ca într-un mare şi bogat tezaur.”[3]

În concepţia Sfântului Ambrozie, Cartea Psalmilor este „glasul Bisericii în mărturisirea prin cântare a credinţei celei una”.[4]

Psaltirea a avut un rol deosebit încă din primele zile ale creştinismului, stând la temelia cultului divin public, îmbinând în modul cel mai fericit rugăciunea, poezia şi cântarea. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu este de părere că „creştinii n-au putut să simtă chiar de la început lipsa urgentă a unei poezii noi în cult. Acest gol era umplut de poezia din cărţile sfinte ale Vechiului Testament şi îndeosebi de psalmi, care răspundeau la toate situaţiunile sufletului (Edmond Boury, Etude sur les origines du rythme tonique, p. 2). Expresiunile noii simţiri religioase creştine se adaugă deocamdată ca accente de entuziasm la vechii psalmi, a căror întrebuinţare, ca şi a cântărilor din Biblie de altfel, trecuse în cultul Bisericii odată cu credincioşii, precum ne putem încredinţa din cea mai mare parte a rânduielii dinaintea serviciului euharistie”[5].

Odată cu separarea definitivă a Bisericii de sinagogă, psalmii nu au rămas nefolosiţi, ba mai mult „au îmbrăcat întreg cultul, Biserica folosindu-i nu ca pe ceva împrumutat, ci ca pe un bun propriu”[6]. Psalmii sunt folosiţi în toate rânduielile slujbelor bisericeşti (Sfintele Liturghii, cele şapte Laude, Sfintele Taine şi Ierurgii) dovedind rolul indispensabil pe care îl deţin în cultul ortodox, contribuind la conturarea caracterului hristologic al acestuia, arătând importanţa cuvenită revelaţiei vechitestamentare în iconomia mântuirii.

În ciclul Triodului cuvântul Psaltirii lucrează cu toată puterea, rânduiala tipiconală a Sfântului Sava prevăzând o dublă citire a ei în totalitate pe parcursul unei săptămâni, catismele citindu-se în cadrul oficiilor liturgice ale Utreniei, Ceasurilor I- IX şi Vecerniei.

Un alt uz al psalmilor în Triod este acela al „Prochimenelor” (câte două versete din psalmi) ce însoţesc fiecare lectură din Vechiul Testament (paremiile), astfel încât din prima zi a Postului Mare şi până în Miercurea Mare, Psaltirea este parcursă aproape în întregime şi pe această cale.

„Ceasurile împărăteşti” ocupă un loc aparte în rânduielile liturgice ale Triodului, fiind citite în dimineaţa Vinerii celei Mari. Acum întâlnim un corpus de doisprezece psalmi repartizaţi câte trei la fiecare Ceas:

  • CEASUL I: Ps. 5; 2; 21
  • CEASUL III: Ps. 34; 108; 50
  • CEASUL VI: Ps. 53; 139; 90
  • CEASUL IX: Ps. 68; 69; 85

Importanţa mesianică a acestor psalmi reiese din profeţiile pe care le conţin, acestea referindu-se la patimile Mântuitorului Hristos. Psalmii pe care îi vom pune în discuţie cuprind adevărate pagini de „Evanghelie” veterotestamentară, la unele făcând referire directă Însuşi Mântuitorul lisus Hristos, altele regăsindu-se împlinite în evenimentele dramei acelor zile de patimă în care „Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile păgânilor. Şi-L vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui, şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.” (Mc. 10,33-34).

Pentru un studiu cât mai sistematic asupra psalmilor din Vinerea Mare vom aborda o prezentare tematică a prefigurărilor patimilor Mântuitorului lisus Hristos:

1. Vrăjmaşii lui Hristos – mărturia lor mincinoasăOwxyiWÙm

Caracterul zilei Vinerii celei Mari ne îndreptăţeşte să vedem în vrăjmaşii lui Dumnezeu din psalmii citaţi acum, pe înşişi vrăjmaşii Mântuitorului, pe cei care au dat mărturie mincinoasă şi L-au răstignit.

Psalmistul, însuşi, îşi pune o întrebare profundă, neînţelegând de ce vrăjmaşii s-au ridicat împotriva Domnului şi a “Unsului Său”: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său, zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor.” (Ps. 2,1-3).

Î.P.S. Bartolomeu Anania traduce sintagma „unsului Său” prin „Hristosului Său” explicând că „Hristos înseamnă uns şi e corespondentul ebraicului Maşiah = rege investit prin ungere”[7]. Biblia ebraică[8] traduce într-adevăr prin Maşiah_o (subst. maşiah + pron. pos. ounsului său . Cert este faptul că psalmistul redă prin acest cuvânt imaginea lui Mesia pătimitor.

Printr-un paralelism sinonimic şi unul sintetic (progresiv), construite pe baza unor metafore cu conotaţii negative, psalmistul redă imaginea celor ce au grăit nedreptate împotriva lui Hristos: „înconjuratu-m-au viţei mulţi, / tauri graşi m-éau împresurat.

Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte” (Ps. 21,12-13).

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful explicând aceste versete iudeului Trifon spune că „au fost deopotrivă o vestire de mai înainte a ceea ce avea să I se întâmple Lui. Căci în noaptea aceea, când au venit pe muntele Măslinilor asupra Lui cei din neamul vostru (Mt. 26,47), care fuseseră trimişi de farisei şi de cărturari şi care erau aţâţaţi de învăţătura lor, L-au înconjurat de jur-împrejur […]. Când El zice: Tauri graşi m-au cuprins de jur-împrejur, El a prezis că aceştia aveau să procedeze întocmai ca viţeii, atunci când El avea să fie dus înaintea dascălilor voştri; iar dacă Cuvântul îi numeşte pe aceştia cu numele de tauri, este deoarece ştim că taurii sunt cauza pentru care există viţeii. Căci după cum taurii sunt părinţii viţeilor, tot astfel învăţătorii voştri au fost cauza pentru care copiii lor au ieşit pe muntele Măslinilor pentru ca să-L prindă pe Hristos şi să-L aducă la ei […]. Iar cuvintele: Deschis-au gurile lor asupra mea, întocmai ca un leu răpitor şi răcnitor, arată pe împăratul iudeilor, care era atunci şi care se chema Irod, fiind succesorul celuilalt Irod, care ucisese pe toţi pruncii născuţi la Bethleem […]. Iar Irod, urmând la tron după Archelau şi luând puterea care-i era încredinţată lui, a primit de la Pilat ca dar pe lisus legat  …”[9] Observăm că demersul Sf. Justin este în lumina patimilor Mântuitorului lisus Hristos, atât de bine oglindite prefigurativ în litera şi poezia psalmilor.

Mărturia mincinoasă ridicată împotriva lui Mesia, răsplătirea binelui cu răul, sunt două dimensiuni negative întâlnite foarte des în psalmii Patimilor:

„S-au sculat martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat.

Răsplătit-au mie rele pentru bune şi au vlăguit sufletul meu” (Ps. 34,10-12).

„Că străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei tari au căutat sufletul meu şi n-au pus pe Dumnezeu înaintea lor” (Ps. 53,3).

„Înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei ce mă urăsc pe mine în

zadar.

Întăritu-s-au vrăjmaşii mei, cei ce mă prigonesc pe nedrept; cele ce n-am răpit, pe acelea le-am plătit” (Ps. 68,5-6).

În cuvântarea Sa de despărţire Mântuitorul Iisus Hristos adresându-se Apostolilor Săi se referă la aceste cuvinte din Psalmul 68 spunând: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar (acestea), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: M-au urât pe nedrept” (In. 15,24-25).

În psalmul 108 se adânceşte drama nedreptăţilor săvârşite împotriva Mântuitorului, dramă conturată cu o mie de ani înainte, de către psalmistul inspirat de Dumnezeu. Toate cuvintele de hulă rostite la adresa lui Hristos au fost o lipsă a iubirii şi puterii de înţelegere a dragostei pe care Iisus o arăta lumii, spre răscumpărarea ei:

„Dumnezeule, lauda mea n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis.

Grăit-au împotriva mea cu limbă vicleană şi cu cuvinte de ură m-au înconjurat şi s-au luptat cu mine în zadar.

În loc să mă iubească, mă cleveteau, iar eu mă rugam.

Pus-au împotriva mea rele în loc de bune şi ură în locul iubirii mele” (v. 1-4).

Episcopul Gherasim Timuş nota la adresa acestor versete următoarele: „Se crede dar că lisus Hristos vorbeşte în aceste versete. El roagă pe Părintele Său de a nu permite ca inocenţa Sa să fie ruşinată, sau ca gloria Sa să fie întunecată, aşa precum se zice în Evanghelia Sf. loan: a venit ceasul de a proslăvi pe Fiul omului, şi mai jos: Părintele Meu, proslăveşte-Mă cu Tine însuţi, cu mărirea care am avut-o în Tine, mai înainte de a fi lumea. El expune apoi comploturile urâcioase ale vrăjmaşilor săi, calomniile lor, minciunile lor, violentele lor. Toată istoria Evangheliei dovedeşte acest fapt. David a suferit din aceste nedreptăţi, dar nu aşa de aspre, aşa de nedrepte şi aşa de îndelungate, ca acele cu care a fost agitată viaţa lui lisus Hristos […] Nimic mai conform cu purtarea lui lisus Hristos către Iudei, şi cu purtarea Iudeilor către lisus Hristos. Acest Mântuitor al lumii, merita toată dragostea acestei naţii şi ea îl calomnia; ea îi dădea rău pentru bine, şi ură pentru blândeţea ce avea pentru ea. La aceste tratări barbare El nu opunea decât rugăciunea; pe crucea Sa chiar, El ruga pe Părintele Său de a ierta pe aceşti nerecunoscători”[10].

Mântuitorul lisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, El Care însuma toate virtuţile fiinţei umane, a fost judecat şi condamnat de cei ce nu aveau în suflet adevărul: „Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc” (Ps. 5,9); „Pusu-mi-au cei mândri cursă mie şi funii; curse au întins picioarelor mele; pe cărare mi-au pus pietre de poticneală” (Ps. 139,5).

Toate acestea, însă, fac parte din marea taină a Crucii, pe care Hristos a împlinit-o cu toată smerenia. Atitudinea Domnului faţă de vrăjmaşii Săi revelează lumina chenotic-hristică, ce începuse să se aprindă încă din Vechiul Testament. Alături de psalmist care opune lipsei de iubire a “martorilor nederepţi” rugăciunea Pătimitorului (Ps. 108,3), Isaia, în minunatele imagini profetice despre Ebed-Yahve exprimă starea Acestuia în vremea patimilor: “ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa.”(53,7)

Părintele Stăniloae exprima în cuvinte alese următoarele: „Nepăcătos şi totuşi purtând păcatele întregii lumi, aceasta este marea antinomie, marea taină a solidarităţii lui Iisus cu noi. El n-a săvârşit păcate personale nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu fapta şi nu era imprimat în natura Lui acel fond de păcat moştenit. Păcatul nu era o calitate a naturii Lui, nu răsărea din ea, nu era o împreunare organică între ea şi păcat. Îl purta dar nu îl săvârşea”.[11]

– va urma –


[1] Alexander Schmemann, Postul cel Mare, trad. Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Ed. Univers enciclopedic,Bucureşti1995, p. 41.

[2] “Textele Psalmilor mesianici în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi”, în M.A. nr. 3-4/1956, p. 234

[3] Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Dr. Ol. N. Căciulă, Bucureşti 1939, p. 23, apud Pr.
Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Cartea Psalmilor în spiritualitatea ortodoxă, în S.T. nr. 7-8/1985, p. 453.

[4] Primul comentar la Psalmi, Ps. 1,3, P.L. XIV, 966, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, art. cit, p.454.

[5] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericescă, Ed. Pace, Bucureşti. 1973., p. 14

[6] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, art.cit, p. 469

[7] Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului,sprijinit pe alte numeroase osteneli, Ed.IBMBOR, Bucureşti 2001, nota c, p. 621

[8] cf. Biblia Hebraica Stuttgartensia, Deutsche Bibelestiftung Stuttgart, 1966/77

[9] Sf. Justin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon., în Apologeţi de limbă greacă, trad. intr. note şi indici Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,Buc. 1997,p282-283.

[10] † Dr. Gherasim Timuş – Episcopul Aradului, Note şi meditaţiuni asupra Psalmilor, vol. III, Bucureşti,      Tipografia Gutenberg, 1896, p. 45 şi 46.

[11] Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia II-a, Ed. Omniscop, Craiova,p. 277-278

Anunțuri