“Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.Şi această poruncă o avem de la El: Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său.” Ioan 4, 20-21

Creştinismul reprezintă religia iubirii, de aceea condiţia ca noi să promovăm şi să ne angrenăm într-un creştinism autentic este de a asculta şi a aplica fiecare dintre noi porunca dumnezeiască: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.Aceasta este marea şi întâia poruncă.Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”(Matei 22,37-39). Trăim într-o societate ce este predominată de individualism şi egocentrism, în care fiecare individ încearcă să-şi vadă propriile interese care uneori nu coincid cu cele ale semenilor. Atunci când vine vorba de interesul personal omul este în stare să îl lezeze pe semenul său numai pentru a-şi atinge scopul. Acest om dacă spune că este creştin se înşeală amarnic, întrucât uită că un om ce îşi desconsideră aproapele este un „mincinos” după cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan.

Prin faptul că noi îl iubim pe Dumnezeu, trebuie să concretizăm această dragoste întâi prin cea pentru semenul nostru, pentru că noi dacă reuşim să-l iubim pe cel de lângă noi necondiţionat, atunci putem să-l iubim şi pe Dumnezeu cu adevărat, acest lucru ni-l confirmă şi Sfântul Ioan Scărarul: „Cel care iubeşte pe Domnul a iubit mai-înainte pe fratele său. Dovada celei dintâi o face ce-a de-a doua.”[1] Deseori se întâmplă ca semenul nostru să ne greşească cu ceva, fie intenţionat, fie din culpă. De aceea pentru a putea zice că-l iubim pe fratele nostru, întâi de toate trebuie să-l iertăm. În ziua de astăzi relaţiile interumane sunt diferite, întrucât fiecare persoană este diferită, prin faptul că fiecare persoană este înzestrată cu o anumită personalitate. Să nu ne facem iluzia că milioane de oameni şi caractere nu pot convieţui la un loc în armonie. Nu este adevărat! Omenirea dacă l-ar avea ca exemplu suprem de dragoste pe Dumnezeu : „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16), şi-ar da seama că dragostea supremă vine de la Dumnezeu Tatăl prin Hristos care S-a jertfit pentru noi şi prin Duhul Sfânt prin care ni se comunică iubirea lui Dumnezeu cel Întreit în Persoane: „ Nimeni nu poate cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Duhul Sfânt.”[2] Iubirea este o acţiune sinergică ce vine de la Dumnezeu către om, iar prin dragostea omului faţă de aproapele, dragostea omului se îndreaptă spre Dumnezeu.

Atitudinea noastră faţă de semenul nostru trebuie să se manifeste nu numai la stadiu de sentiment faţă de el, ci această virtute a iubirii trebuie să o semănăm prin faptele milei sufleteşti şi trupeşti, după cum ne spune Mântuirorul nostru Iisus Hristos, în Evanghelia după Matei: „Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine».”(Matei 25, 35-36). Aceste multiple manifestări ale dragostei trebuie să le aplicăm necondiţionat, chiar şi celui ce ne-a mâhnit de zeci şi sute de ori. Trebuie să facem loc iertării, după cum ne învaţă Rugăciunea Domnească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noşstri”(Matei 6,12), iar atunci când noi iertăm pe semenul nostru, în suflet ni se aşază sentimentul de iubire pe care îl cultivăm întâi aproapelui, iar mai apoi către Dumnezeu.

Noi trebuie să avem răbdare cu semenii noştri. Chiar dacă sunt răi, egoişti, trebuie să aşteptăm să se schimbe în bine. Căci Dumnezeu pe toţi ne aşteaptă şi vrea ca prin această virtute a iubirii să devenim sfinţi.[3]

Dragostea are nişte caracteristici pe care ni le spune Sf. Apostol Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; Dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută, ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”( 1 Corinteni 13, 4-7). Aceste caracteristici ale dragostei, fac din această virtute să fie una de căpătâi, după cum ne spune Apostolul neamurilor: „Şi acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei ; dar cea mai mare din ele este iubirea.”(1 Corinteni 13,13).

În lumea contemporană, valorile sunt probabil considerate „de modă veche”, iar non-valorile sunt promovate ca şi „valori”, noi creştinii trebuie să insuflăm o atitudine plină de dragoste faţă de întreaga societate şi să cultivăm iubirea primită de la Dumnezeu, ca prin iubirea şi iertarea aproapelui să creem un climat cât mai prielnic pentru aprecierea frumosului, a dragostei şi a tot ceea ce este folositor sufletului omenesc, iar lăsând la o parte certurile, ura, duşmănia, vom face ca Hristos Cel Euharistic, Domn şi Mântuitor, să fie bineprimit în fiinţa noastră.


[1] Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Învierea, Timişoara 2011, p.383

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.145

[3] Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Principii de morală creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p.84

Anunțuri