Intoarcerea Fiului Risipitor  „Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi, alergând, i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Emoţionantă această regăsire! Tatăl său îl vede încă de departe (Ps. 138, 3; 7-10), căci iubirea nobilă a lui Dumnezeu vede atât de departe (Isaia 57, 19), până acolo unde s-a dus fiul, părăsind casa copilăriei sale. I-a ieşit întru întâmpinare alergând, nerăbdător să-l îmbrăţişeze şi să-l readucă la viaţă. Mâinile iubirii se întind încă de departe (Ps. 31, 1-2); iniţiativa pocăinţei aparţine aici risipitorului,[1] iar iertarea este răspunsul tatălui (Ezdra, cap. 1 si 6). Mai târziu prin cererea: „…nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”[2], iubirea este, de această dată, reverberaţia fiului, iar restaurarea, răspunsul tatălui. Icoana ce transpare din text este cea a tatălui risipitor; el îşi risipise dragostea, aşteptarea, lacrima şi durerea,[3] pentru că numai un Tată precum Cel din Evanghelie supravieţuieşte oricărui lucru datorită iubirii, rămâne mai neclintit decât stânca, graţie iubirii, şi devine mai maleabil decât ceara tot mulţumită iubirii (I Corinteni 13)[4].

Întâlnirea cu Dumnezeu implică transpunerea momentului într-un spaţiu al libertăţii, „căci este dat un timp şi un spatiu pentru a întreţine dorinţa apropierii întreolaltă” (Facerea 18; 32; Ieşirea 3; 19, 3-13; 3Regi 19, 5-18;  Matei 17; Fapte 9). Acest loc al regăsirii (al comuniunii intime sau al spaţiului redobândirii libertăţii oferite de Hristos) se numeşte pentru orice fiu risipitor: Acasă (Matei 14, 29). Mărinimia Domnului (Ps. 22, 5) se reflectă în cuvinte ca: „Aduceţi degrabă haina cea mai scumpă şi-l îmbrăcaţi, şi inel puneţi-i pe mână, şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat…”(v. 22-24).

Dărnicia Domnului nu este deloc o temă străină (Matei 15, 38; Marcu 8, 9; Luca 9, 14; Ioan 6, 10; 21, 6). Pe cel pe care-l iubeşte, Dumnezeu îl pofteşte la cina împărătească, unde îi oferă un statut de comesean al Sfintei Treimi, păstrându-se astfel fericita tradiţie începută la stejarul Mamvri (Facerea 18), şi aş adăuga: continuată în veşnicie (Apocalipsa 3, 20).

În pilda noastră, iubirea Tatălui transformă gândurile de rugăciune încă nerostite, ale fiului său, într-o condiţie dincolo de limite – îl tratează ca pe-un invitat de onoare, cinstindu-l cu cele mai alese onoruri (Facerea 15, 22-24), amintind prin gestul său de  onoarea de care Iosif se bucura când a fost proclamat mai mare peste tot Egiptul (Facerea 41, 42).[5] De remarcat aici bucuria părintească împărtăşită tuturor: „…mâncând să ne veselim” (kai fagontes eifrantomen). De această dată, nu mai putem vorbi despre o bucurie de moment cum este prezentată ea în versetele 6 respectiv 9 ale acestei pericope, ci despre o bucurie euharistică (Luca 24, 30-32), epifanizând momentul prin înveşnicirea lui (Apocalipsa 22, 1-5).

Punctul central însă al acestui fragment filoxenic, cade pe cuvintele: „Că acesta fiiul mieu era mort şi învie, şi pierdut era şi să află” (Biblia din 1688), care nu sunt nimic altceva decât fundamentul pildei noastre (Coloseni 2, 12-14). Într-un alt cadru, Hristos îl învie pe Lazăr din Betania (Ioan 11, 1-45), un amănunt cheie – fiindcă paradoxul iubirii Tatălui acesta este: îi oferă fiului libertatea de-a învia înainte de Învierea lui; îi oferă fiului libertatea învierii întru nestricăciune înainte de învierea universală („Dar nu!: Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi.Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos. Dar fiecare în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la Venirea Lui” – I Corinteni 15, 20-23).

S-au întrebat adesea mulţi biblişti, de ce Dumnezeu lasă în suspensie evenimentele ce-au urmat, încheind brusc această repovestire a istoriei noastre, încheind năprasnic pilda aceasta fără prea multe detalii suplimentare. Am încercat să adâncesc problema, însă nu am ajuns decât la o singură opinie: Dumnezeu nu priveşte lucrurile dintr-o optică istorică, precum obişnuim noi să credem. Transgresând aceste date palpabile, vom înţelege de ce iubirea Lui este atemporală (Matei 17, 1-9; Marcu 9, 2-10); de ce risipitorului i se oferă perspective veşnice odată cu iniţierea pocăinţei sale (sărbătoarea ce se desfăşoară în cinstea lui este sărbătoarea veşniciei cf Apocalipsa capitolele 21-22); şi de ce fratelui egolatru, i se propun cadrele unei mântuiri întârziate (Luca 15, 32), o mântuire ca prin foc (I Corinteni 3, 15). Tocmai de aceea, poposind la umbra acestor taine, „vom încheia răniţi cu câteva uimiri în plus”.

                                                 Cătălin Varga

                                                        Anul III Facultatea de Teologie Cluj Napoca


[1] Înaintea Ta cad, Iisuse: Greşit-am Ţie, milostiveşte-te spre mine! Ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un Îndurat, dă-mi lacrimi de străpungere! (Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, oda canonului 1 şi troparul 22).

[2] Pentru că a căzut din starea de fiu, de moştenitor, cere acum statutul slujitorilor, numai să fie acceptat în casa părintească, în Raiul pierdut. Implicaţiile davidice se resimt (Ps. 83, 10), marele împărat implora odinioară prin cuvinte asemănătoare: mai degrabă să fiu lepădat în casa Dumnezeului meu… pentru că tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului, inima mea şi trupul meu s-au bucurat în Dumnezeu Cel-viu spune tot el în versetul 2. Cine trăieşte odată fericirea Raiului, dulceaţa casei părinteşti, acela va purta cu el această amintire oriunde va hoinări. O amintire care le va sângera inimile neîncetat. A se vedea şi Psalmii, trad. şi comentarii de Pr.Alois Bulai, Pr.Anton Budău, Pr.Iosif Răchiteanu, Sapientia, Iaşi, 2005, p.307: Este o cântare dulce, o dorinţã irezistibilă către Dumnezeul vieţii, o dialectică intensă între prezenţă şi absenţă, o atmosferă continuă de seninătate şi de bucurie; este cântarea prin excelenţă a pelerinului, o nostalgie tandră după Dumnezeu.

[3] Pr.Constantin Necula, Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p.41.

[4] Søren Kierkegaard, Opere, vol.III, Humanitas, Bucureşti, 2011.

[5] Calinic Botoșăneanul, Duminicile – peceți ale Învierii, Doxologia, Iași, 2010, p.241.

Anunțuri