2. Blestemele rostite împotriva vrăjmaşilor

În unii psalmi citiţi în Vinerea Patimilor întâlnim blesteme rostite de Dumnezeu către vrăjmaşii care s-au ridicat pe nedrept împotriva „Unsului Său”. Înţelegerea sensului adevărat a acestora o facem posibilă apelând la comentariul din manualul „Studiul Vechiului Testament”: „Sfinţii Părinţi văd în aceste blesteme nişte simple profeţii exprimate sub această formă. Sub numele de vrăjmaşi, psalmistul înţelege pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi pe cei ai Mântuitorului, adică pe cei necredincioşi şi lepădaţi de Lege, cărora el le vesteşte răzbunarea Domnului, care va veni asupra lor. Că aceste blesteme trebuie să fie socotite ca unele care se rotesc în formă de prezicere, se vede şi din faptul că Sfânta Scriptură, de obicei exprimă prin modul imperativ lucruri ce se vor întâmpla în viitor. Să fie înseamnă se va întâmpla (în viitor). Blestemele, apoi, se rostesc nu din sentimentul răzbunării proprii, ci din zelul cel mare pentru cauza dreptăţii dumnezeieşti. Pedepsele pe care le doreau psalmiştii pentru cei nelegiuiţi, mai trebuie, apoi, socotite ca un mijloc de îndreptare a celor ce au păcătuit şi totodată ca avertisment pentru cei credincioşi, ca ei să fie feriţi de exemplul celor răi. În gândirea celor vechi, ideile abstracte primesc o formă concretă: păcatul se concretizează în persoana păcătosului. Prin urmare,
blestemul se referă, în primul rând la păcat ca atare, şi numai în al doilea rând la păcătos[1].

Aceste precizări clare, referitoare la blestemele din psalmi, ne vor ajuta să receptăm corect mesajul următoarelor versete din psalmii Patimilor:

          „Scoate sabia şi închide calea celor ce mă prigonesc; spune sufletului meu:
Mântuirea ta sunt Eu! Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se
întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine. Să fie ca praful în faţa vântului şi îngerul Domnului să-i necăjească. Să fie calea lor întuneric şi alunecare şi îngerul Domnului să-i prigonească. Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei; şi chiar în laţul lor să cadă.”
(Ps. 34,4-5;7).

„Facă-se masa lor înaintea lor cursă, răsplătire şi sminteală. Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă şi spinarea lor pururea o gârboveşte. Varsă peste ei urgia Ta şi mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei; Facă-se curtea lor pustie şi în locaşurile lor să nu fie locuitori, că pe care Tu l-ai bătut, ei l-au prigonit şi a înmulţit durerea rănilor lui. Adaugă fărădelege la fărădelegea lor şi să nu intre întru dreptatea Ta; şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie.” (Ps. 68,26-32).

„Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă; să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui, pentru că nu şi-a adus aminte să facă milă. Şi a prigonit pe cel sărman, pe cel sărac şi pe cel smerit cu inima, ca să-l omoare. Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui, şi n-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el.” (Ps. 108,13-16).

Măreţia Sfintei Cruci, altarul suprem de jertfă al întregii omeniri-recapitulată în Iisus Hristos, ne face să înţelegem gravitatea cuvintelor din psalmii mai sus amintiţi şi totodată să conturăm profunzimea celor spuse de Sfântul Apostol Pavel: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18).

“Cei ce pier”, pier pentru păcatul lor, pentru persistenţa în starea “nebuniei” spirituale. Păcatul biciuieşte, blestemă pe păcătos şi de aceea trebuie înlăturat. Dumnezeu nu “voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”, ba mai mult, “ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4). Starea de păcătoşenie este văzută de psalmist ca o temniţă în care se zbate sufletul şi de aceea strigă cu pocăinţă către Dumnezeu: “scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne!”(Ps. 141,7). Însăşi fiinţa psalmilor se identifică cu pocăinţa, şi aceasta este posibilă pentru că Dumnezeu este iertător: “Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv. Bun este Domnul cu toţi şi îndurările Lui peste toate lucrurile Lui.”(Ps. 144,8-9).

Vrăjmaşii lui Hristos Pătimitorul şi-au asumat blestemul – “sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Mt.27,25) – dar El, pe cruce, se roagă pentru iertare: “Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” (Lc.23,34)

3. Iisus strigă de pe Cruce

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” (Ps. 21, l a).

Această invocaţie a psalmistului este tocmai cel de-al patrulea cuvânt rostit de Mântuitorul pe cruce: „Iar în ceasul al nouălea, a strigat lisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? (rostire aramaică) Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27,46).

Observăm că potrivit relatării evanghelistului Matei (la fel şi Marcu 15,34) Mântuitorul nu rosteşte cuvintele: ia aminte la mine, care lipsesc şi din textul ebraic al psalmului, unde avem doar: Eli, Eli, lama azavtani?[2]

Episcopul Gherasim Timuş este de părere că expresia: ia aminte la mine, ar fi putut exista în Scriptura evreiască pe timpul Mântuitorului Hristos, dar nu le-a rostit; traducătorii Septuagintei au adus aceste cuvinte pentru a anticipa asupra a ceea ce se zice în versetul 21 al aceluiaşi psalm: „spre sprijinul meu ia aminte”[3].

Interesant este că unii care au auzit cuvintele Mântuitorului răstignit pe cruce au zis: „Pe Ilie îl strigă Acesta” (Mt. 27,47; Mc. 13,35).

O primă ipoteză posibilă ar fi înrudirea între cele două nume: „Dumnezeu” Elohim şi „Ilie” Eliahu. Mântuitorul strigând Eli, foarte uşor cei din jur puteau crede că îl strigă pe Ilie.

O altă explicaţie ar putea fi că iudeii, care nu înţelegeau taina unui Mesia pătimitor şi că El nu ar putea sfârşi pe cruce, credeau că lisus îi cere ajutorul lui Ilie – profetul rămas în conştiinţa evreilor ca cel răpit de Dumnezeu la cer şi investit cu o mare autoritate după cum mărturiseşte şi proorocul Maleahi: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; El va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Mal. 3,23-24).

Până astăzi Ilie reprezintă pentru evrei profetul care vine în ajutorul celor aflaţi în suferinţă. Iată cum mărturiseşte despre el iudaismul contemporan: „Cum profetul sare în ajutorul celor aflaţi la nevoie, de multe ori când e pomenit numele lui se adaugă: Fie să ne amintim de el la bine!; în sensul că Ilie va fi vestitorul binelui în vremea care va să vină. De aceea, în binecuvântările de după mese, se spune: (Dumnezeu) Cel Milostiv ni-l va trimite pe profetul Ilie, fie să ne amintim de el la bine, şi el ne va aduce veşti bune, ajutor şi mângâiere […]. Ilie este cunoscut mai ales ca vestitor al izbăvirii, aşa cum atestă profeţia de la Maleahi (3,23). Dorul de izbăvire apare şi în binecuvântările care însoţesc lectura din Profeţi la Sinagogă de Sabat şi de sărbători: Să ne bucurăm, Doamne, Dumnezeul nostru, cu profetul Ilie, slujitorul Tău/”[4].

Strigătul Mântuitorului este însă mult mai adânc, El nu-l striga pe Ilie, ci exprima incantaţia durerii întregului Univers: „E un strigăt de profundă durere. E strigătul lui Hristos omul, dar prin gura Lui strigă tot neamul omenesc ce se simţea străin şi părăsit pe acest pământ. E strigătul deznădăjduit al omului care şi-a văzut neputinţa. E strigătul plin de focul remuşcării, al tuturor celor de pe pământ, care îşi mărturisesc astfel credinţa că fără ajutorul divin nu sunt în stare să facă nimic bun. Acest strigăt a zguduit cerurile şi temeliile pământului, făcând pe Tatăl să-Şi pogoare iar cu milă privirea spre pământ. Din nou braţele Lui de Părinte aşteptau cu drag reîntoarcerea fiului rătăcit din împărăţia celui străin, căci chemarea părintească: Adame, Adame, unde eşti? (Fac. 3,9) îşi primise acum răspunsul”[5].

Cuvintele agonice de pe Crucea mântuirii vor marca istoria pentru totdeauna. Ele izvorăsc din Vechiul Testament prin gura profetică a psalmistului, dar îşi descoperă sensul suprem prin gura lui Hristos Mântuitorul.


[1] cf. Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Pr, Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Gheorghe Barna, Pr. Prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament (manual pt. Institutele Teologice), ediţia II-a., Ed. IBMBOR, Bucureşti 1985 p. 336

[2] cf. cf. Biblia Hebraica, ed.cit.

[3] † Dr. Gherasim Timus, op. cit., vol. I, p. 245

[4] cf. Dicţionar enciclopedic de iudaism, trad. Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureşti 2001, p. 357

[5] † Justinian Chira, Cele şapte cuvinte ale Mântuitorului Hristos pe Cruce, în M.A. nr. 10-12/1977. p. 760.

Anunțuri