Acatist

          Aş vrea să scriu un altfel de poem

Un nou catren, o altă poezie

Sa-l nasc nu cu cerneală, că mă tem

Că nu-i de-ajuns o coală de hârtie.

 

Să-l scriu pe rănile din piept gravat

Pristol în taina inimii amare

Pe el să Te cobori crucificat

Şi să Te-mparţi Iisus spre fiecare.

 

Să faci din orice inimă altar

Prin care braţul dragostea-şi întindă,

Purificată-n Jertfa din pahar

Iubirea Ta la piept să ne cuprindă.

 

Şi-aş vrea cât încă inima-i hoinar

Îndrăgostit de-a’ Tale simţăminte,

Cât încă bate-n aşteptări de jar

Să Te cobori din cerul Tău Părinte.

 

Tu pân’ la ea să nu Te mai opreşti

Coboară treaptă după treaptă-n murmuri,

Sub pasii Tai genunea să-i sfinţeşti

Şi-n pieptul ei să Te aşezi de-a pururi.

 

Te-nchide-aici sub zări de ametist

Şi luminează-mi cugetele goale,

Ca poezia-aceasta – acatist

S-o ţes smerit din gândurile Tale.

 

Epilog

          Nu-ncetează viaţa-n umbra

Crucilor din ţintirim

Nici sub lutul cald al gliei

Când întoarcem să-odihnim.

 

Nu sfârşeşte-n noi iubirea

Cu prea blându-i legământ

Când ne-acoperă ţărâna

Şi ne-ngroapă în mormânt.

 

Pe sub straturi de zăpadă

Ramurile-ascund fiori,

Iarna sub ţărâna ninsă

Crengi înmuguresc cu flori.

 

Ghiocei din nea se-arată

Torşi din lacrime şi dor,

Parcă-atâta viaţă poartă

Zâmbitori în cupa lor.

 

Nuferi albi plutesc pe ape

Ca o lebădă-n desiş,

Luna-şi picură-adorarea

Depărtându-se pieziş.

 

…Doar atunci înceată viaţa

Când spre cer ai ochii sluţi

Când ţi-s braţele de piatră

Când nu mai arzi şi nu mai lupţi.

 

Sonata despărţirii

            Bat clopote sfârşitul sub cerul de aramă

În noaptea despărțirii e vânt şi frig şi ploi

S-a stins treptat Iubirea, şi parcă-mi este teamă

Că prea bătrâni ieşi-vom din lupta-aceasta noi.

 

În ochi port încă viscol ascuns sub flori de nufăr

Am îngropat un suflet mult prea devreme-n ei,

De-aşa o rană-adâncă nici nu mai ştiu să sufăr

Când inima se-aprinde împrăştiind scântei.

 

Sfârşească-aici de-a pururi şi lacrima iubirii

Și umbra ce-am lăsat-o să-atârne între noi,

Eu n-am să port pe tâmple noroiul despărțirii

Nici despărțirea noastră mânjită cu noroi.

 

Eu te-am rănit Iubire, şi rana-i încă vie

Iar sufletele noastre abia îşi mai vorbesc

Vor învia din moarte, sau poate cine ştie

 

De-or învia vreodată în trupul omenesc.

Oricum ar fi, de astăzi, ’nalț alte simțăminte

Și nasc pentru Iubire – alt grai, alte cuvinte!…

 

Anunțuri