Împreună cu doi prieteni, mergem să luăm un interviu într-un loc neconvenţional pentru astfel de activităţi: un salon de spital. Cel care vrea să ne povestească un crâmpei din viaţă se numeşte George Paşcalău (în sat oamenii îi zic Toanea), s-a născut la 28 iulie 1924 şi locuieşte în Tranişu, comuna Poieni, la numărul 50.

„Lăcusta roşie” – cum era numit regimul comunist de către un nonagenar într-un interviu luat acum câţiva ani, a venit peste România şi a afectat oamenii, animalele, pământurile. „Vânarea” celor care se opuneau regimului a devenit o practică obişnuită, realizată sistematic, zi de zi. Cu toate acestea, la Tranişu încă viaţa decurgea în ritmuri ancestrale.

George Paşcalău

George Paşcalău

Dar comuniştii vroiau să facă schimbări şi în satul ascuns sub poalele Munţilor Vlădeasa. Cum terenul nu era propice pentru a-l colectiviza, autorităţile au decis să-i convingă pe oameni să renunţe la oile pe care le aveau şi să se înscrie într-o întovărăşire. George Paşcalău era în floarea vârstei, căsătorit, avea doi copii, un băiat şi o fată, iar pe lângă agricultură ştia să şi coasă, era cântăreţ la biserică, avea tot ce-i trebuia pentru o viaţă normală, fericită. El nu s-a înscris, pentru că nu avea nevoie de aşa ceva. Într-o zi, naşul său l-a avertizat că ar trebui să se înscrie, pentru că este urmărit de Securitate, deoarece oamenii vorbeau în sat cum că el ar şti ceva, că ar veni americanii, lucru pe care l-ar fi auzit la radio Europa Liberă, fiind singurul posesor al unui astfel de aparat în sat. Aflând acestea, pentru a evita problemele, s-a înscris în întovărăşire, apoi l-au urmat şi ceilalţi săteni, iar la o săptămână s-a putut face inaugurarea întovărăşirii. Era prin anii 1955-1956.

Badea Gheorghe (cum îi mai spun cei din sat), stând pe marginea patului de spital, ne povesteşte cu o fluenţă de neimaginat, se grăbeşte să ne spună cât mai repede şi cât mai multe, pentru că vrea ca toată lumea să cunoască prin ce a trecut el în viaţă: „Pe la noi a umblat unu’ de-i zicea Petrea Icoanelor. Nu l-am ştiut. O venit cu icoane la noi, da’ odată o venit cu un dolman de pădurar, să-i cos o scurtă… Când o vinit după ea, o adus patru icoane pictate pă sticlă, da’ foarte frumoase. Ne-am înţeles să-mi lase icoanele în loc de plată. Două le mai am şi astăzi”.

În continuare aflăm cum Petrea Icoanelor i-a mărturisit unui om din Hodiş că un prieten din Traniş, Paşcalău Gheorghe, are un aparat de radio şi ascultă Europa Liberă. Dar hodişanul era informator şi a anunţat Securitatea. Aici este nevoie să facem o paranteză, pentru a înţelege mai bine ceea ce a urmat. În zonă acţiona grupul anticomunist format în jurul lui Teodor Şuşman, fost primar în Răchiţele, luptător pentru drepturile moţilor, care a făcut parte din delegaţia ce a înaintat regelui Ferdinand un memoriu în anul 1925. El a intrat în conflict cu autorităţile comuniste şi s-a refugiat în munţi alături de alţi nemulţumiţi. După câţiva ani, fiind hărţuiţi continuu de Securitate, Teodor Şuşman (senior) s-a sinucis, alţi membri ai grupului au fost prinşi sau ucişi, rămânând în libertate doar doi fii ai săi, Teodor (junior) şi Avisalon, care încă se mai ascundeau la începutul anului 1958. Miliţia şi Securitatea au realizat o descindere în Tranişu, unde se aflau ascunşi fraţii Şuşman. Era ziua de 2 februarie 1958. În timpul schimburilor de focuri, şura în care se ascundeau cei doi fraţi a fost aprinsă de securişti iar ei au ars, după ce probabil s-au împuşcat reciproc. În 2011 la cererea unor rude s-a încercat găsirea cadavrelor celor doi, dar fără succes. „Ziceau c-o să vină să pună cineva o cruce acolo, dar n-o vinit. Că ştiţi cum îi, după ce trece timpu’… morţii să uită. Unii… unii nu. Eu nu i-am uitat. Ştiţi de ce nu i-am uitat? C-am suferit pentru ei fără să am nicio vină” – se confesează badea Gheorghe în faţa noastră.

În dimineaţa respectivă din anul 1958, mergând spre biserică, G. Paşcalău a văzut ieşind fum din direcţia unei şuri de pe Dealul Mincii. Un fin care fusese în legătură cu fugarii, l-a anunţat că acolo a fost ucis Petrea care umbla cu icoane, împreună cu fratele său Avisalon Şuşman. Atunci a aflat că Petrea Icoanelor se numea de fapt Teodor Şuşman şi era un fugar căutat de mult timp de către Securitate.

Pentru cei doi acesta a fost sfârşitul, dar pentru sătenii care au avut contact cu ei, de acum începea calvarul din sistemul concentraţionar românesc. În dimineaţa zilei de 16 februarie 1958, Securitatea l-a arestat şi pe G. Paşcalău. Era printre ultimii dintr-un lot mai mare. Au venit după el „17 persoane şi un câine”, cel care l-a arestat fiind Vasile Spătar a Armeniţei din Valea Drăganului. Emoţionat şi cu lacrimi în ochi, ne relatează cum mama sa i-a întrebat: „Ce-o făcut pruncu’ meu de-l arestaţi?”. Securiştii i-au spus doar să-i pregătească mâncare pentru două zile. Pe acelaşi ton cu inflexiuni în glas, continuă: „La ora 5 dimineaţa am ieşit din casă şi 6 ani şi 2 luni am fost dus. M-o dus la Securitate în Cluj, amu-i Palatul Copiilor acolo. Acolo o fost torturaţi mii de martiri. M-o băgat într-o celulă cu un băiat din Brăişor, la părinţii căruia o stat în mai multe rânduri doctorul Iosif Capota. O băgat cu noi pă unu, care să ne tragă de limbă. Ne mai aducea câte-o franzelă, că eram flămânzi… Da’ io nu aveam ce să spun, numa’ ce v-am spus şi dumneavoastră. Cu ochelari de tablă neagră la ochi ca să nu văd, mă duceau la anchetă”. Au urmat bătăi cu pumnii, cu picioarele, cu cauciucuri, călcatul în picioare, trezirea şi aducerea în faţa anchetatorilor la ore când ar fi trebuit să doarmă sau să mănânce, metode pe care doar mintea bolnavă a anchetatorilor le-au putut născoci. Prin faţa ochilor îi trec din nou călăii-anchetatori şi acele camere de tortură, numite artificial „pentru anchetă”. Îşi mai drege puţin glasul, apoi continuă: „Şasă luni o durat procesu’. În iulie s-o judecat. Singura speranţă o aveam că acolo, la proces, m-a crede cineva. Când m-o judecat, era preşedintele completului de judecată unu Finichi Paul. S-o ridicat procuroru’ şi o zâs că « Noi ştim că deţinutul Paşcalău Gheorghe n-o avut cunoştinţă despre aceşti fugari, da’ totuşi o bănuit. Şi fiindcă are meseria de agricultor, mai are meseria de croitor şi măreaţa funcţie de cântăreţ bisericesc, cer să fie condamnat conform articolului 228, care prevede închisoare corecţională de la 3 la 10 ani ». Şi mi-o dat 10 ani”.

După sentinţă a fost închis la Gherla, unde era comandant Petrache Goiciu, unul dintre cei mai cunoscuţi torţionari. După ce a stat 40 de zile în carantină, în condiţii inumane, cu mâncare puţină, neavând loc să doarmă decât pe-o parte, a fost repartizat în celulă împreună cu alţi deţinuţi, în funcţie de încadrare. Deţinuţii politici aveau un regim aparte, mai sever, prin care se urmărea anihilarea voinţei şi „reeducarea” lor. Bătăile făceau parte din program. Erau dezbrăcaţi în pielea goală, înveliţi în cearceafuri ude şi bătuţi până la epuizare. După ce o perioadă a fost scos la muncă în fabrica de mobilă, s-a format un lot de 500 de persoane, i-au îmbarcat în vagoane pentru vite şi i-au dus la Stoeneşti, lângă Balta Brăilei, la desecări. Trebuiau să sape canale adânci de 3 metri, condiţiile erau inumane, apa le era adusă din Dunăre cu un butoi în care fusese motorină, mâncarea era puţină.

Dezumanizarea urmărită de către comunişti a continuat. Într-o dimineaţă, de Sfântul Nicolae, s-a format un alt lot care a fost dus cu vaporul în Deltă, vizavi de Vâlcov. Pe un platou, pe un viscol năpraznic, maiorul Condurache l-a selectat să meargă la tăiat de stuf împreună cu alţi deţinuţi printre care era şi Traian Paşcalău, un învăţător din Vişagu. Ajunşi pe braţul Borcea, au fost cazaţi în plină iarnă pe un bac, de pe care se ajungea pe uscat trecând peste o punte ancorată cu cabluri. Acolo – ne povesteşte badea Gheorghe „era un caporal, Goanţă Petru, Dumnezeu să-i ajute dacă mai trăieşte, şi-o zâs cătră noi aşa: « Mergem la tăiat de stuf; norma-i de doi maldări de om; să nu tăieţi mai mulţi, că vă măreşte norma! ». Nişte olteni o tăiat mai mult şi de la doi s-o mărit la cinci, până o ajuns la unsprezece. Mulţi nu-i puteau tăia. Când mergeam la bac unde dormeam, da’ era un frig acolo…, un preot trebuia să dea lista care cu cât o tăiat fiecare. Era o barcă de tri metri, ne aşteptau tri caralei (gardieni – n.n.) şi pă cei care nu-şi făceau norma îi aşezau cu faţa în jos în barcă, unu sta călare pă cap, unu pă picioare, unu îi da pantalonii jos şi-i punea un cearceaf ud, şi câte n-ai tăiat, atâtea vini de bou îţi dădea la fund”. Bătăile continuau şi fără motiv, mâncarea era puţină. Câinii primeau conserve, iar unii deţinuţi „de foame mâncau din trocurile câinilor”. Frigul muşca necruţător din carnea deţinuţilor, la fel şi câinii. Un frig atât de mare, încât a îngheţat Dunărea şi zece zile nu li s-a putut aduce mâncare. În ziua de 19 martie s-a terminat lucrul în acea zonă. Din lotul de 500 câţi au fost pe acel bac la tăiat de stuf, s-au mai întors doar 250. Exterminarea prin muncă, înfometare şi frig dădea rezultate.

A fost mutat la grind, la plantat ceapă. Asupra unui deţinut a fost găsită o ceapă cât un ou de prepeliţă, pe care vroia să o mănânce cu mămăliga primită la masă. Drept pedeapsă a fost obligat să mănânce un kilogram de ceapă. A urmat lucrul la Luciu-Giurgeni, în iadul Bărăganului, la orezărie, tot timpul cu picioarele în apă, apoi la plivit fasole soia, unde trebuiau să îndure o căldură teribilă. Acolo a fost pus şef de echipă şi pentru că şi-a făcut datoria cum trebuie, a avut voie să scrie o scrisoare acasă şi să primească pachet. Au fost primele veşti despre el, primite de familia sa. Reîntors la Stoeneşti, a fost luat ca ajutor la croitorie de către Dinu Barbu, fostul croitor al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era mai bine acolo, dar când lucrau în schimbul de noapte, în loc să-i lase să se odihnească ziua, erau puşi la „corvoadă”. Au făcut grevă şi ca urmare, au fost trimişi în alte colonii de muncă. Culmea umilinţelor şi a terorii a fost atinsă în „cea mai sinistră colonie” – după cum ne mărturiseşte badea Gheorghe, la Salcia, amenajată pe malurile Dunării. Nu primeau mâncare decât 75 de grame de pâine şi o bucăţică de mămăligă pe zi. Într-o zi au fost puşi cu faţa la dig, pentru a fi executaţi. Soldaţii erau în spatele lor, cu mitralierele. Pus să ridice un pai de jos, dar neputându-l lua din cauză că era bolnav, comandantul l-a ameninţat cu împuşcarea. Răspunsul lui nea Gheorghe a fost: „Când m-am născut în lumea asta, m-am născut să şi mor!” şi în câteva clipe şi-a văzut copiii în faţa ochilor. Era singurul lucru care l-ar fi regretat de pe această lume A scăpat şi de data aceasta. Încolonaţi, după ce au primit câte un sfert de pâine şi o bucată de marmeladă, au fost duşi 18 kilometri pe jos, în colonia de la Strâmba.

A urmat Jilava, fortul 13. Acolo era apă pe jos. În fiecare noapte din cele 11 zile cât a stat acolo, deţinuţii erau percheziţionaţi în nas, urechi, în toate locurile posibile, numai ca să fie umiliţi. Dar ca şi cum nu erau destule umilinţele şi privaţiunile la care era supus, s-a îmbolnăvit de hepatită epidemică, din care a dat în leptospiroză şi apoi în febră paratifoidă A. A avut noroc cu un maior, care l-a trimis la spitalul civil din Constanţa. Lucrurile bune trec repede, aşa că după 21 de zile a trebuit să se reîntoarcă la Stoeneşti, unde din cauza muşcăturilor de ţânţar, s-a îmbolnăvit de malarie. Dormeau pe jos, într-un saivan pentru oi, iar şobolanii umblau peste deţinuţi. Totuşi Cel de Sus avea alte planuri cu el, a supravieţuit ca să poată povesti despre iadul concentraţionar al regimului comunist.

Readus cu duba-tren la Gherla, a fost mai norocos. Se schimbase comandantul, era Alexandrescu H. Vasile şi el i-a aşteptat pe deţinuţi cu mâncare şi paturi calde. Epuizat fizic de condiţiile inumane la care fusese supus până atunci, l-au declarat inapt total de muncă. Repartizat într-o celulă cu ofiţeri superiori, iniţial l-au marginalizat, crezând că este turnător. Aici a scris cea de-a doua sa scrisoare din detenţie, care s-a dovedit a fi şi ultima, deoarece a fost scrisă cu puţin timp înainte de a fi eliberat. În ea le-a cerut celor de-acasă să-i trimită miere de albine. Cu lacrimile în ochi şi cu glasul tremurând, ne relatează cum s-au rugat copiii săi lui Dumnezeu: „Să aducă tătuţa mierea s-o mâncăm noi”. Şi rugăciunea copiilor a fost ascultată. După ce a primit pachetul, în dimineaţa următoare a venit un plutonier-major care l-a anunţat să-şi ia tot ce are şi să meargă în camera de anchetă pentru că va pleca acasă. Era circumspect, credea că-i o farsă şi va fi dus iar pentru o bătaie în acea sinistră cameră de dimensiuni mici, 1,5 m pe 1,5 m, pentru ca atunci când începea bătaia, deţinutul să nu se poată feri. În cameră au intrat doi civili care i-au întins mâna şi i-au spus că de acum înainte sunt tovarăşi. A refuzat să dea mâna cu ei, replicându-le: „Când îţi mânca atâta turtoi (mălai copt în tavă la cuptor, care le era dat deţinuţilor în loc de pâine – n.n.) cât am mâncat io, om fi tovarăşi, până atunci nu!”. S-a îmbrăcat în haine civile, mirosind a mucegai, a fost dus la gară, iar un căpitan i-a înmânat suma de 42 de lei din care trebuia să-şi plătească biletul de tren. Atât valora pentru comunişti munca depusă de către un deţinut politic timp de 6 ani şi 2 luni, în cele mai groaznice condiţii. Ca termen de comparaţie, alţi deţinuţi, care lucraseră în mină, primiseră 2.500 de lei.

Ajuns acasă, bucuria a fost enormă pentru toată familia. Copiii îi crescuseră, băiatul era acum la liceu în Huedin, fata nu l-a recunoscut… Vechii prieteni i-au venit în ajutor.

În închisoarea din Gherla a învăţat 2.500 de cuvinte în limba germană, dar le-a uitat, pentru că n-a avut acasă cu cine să exerseze. Ne recită poezia „Scumpă ţară românească” a lui George Coşbuc, învăţată tot în detenţie, apoi o altă poezie, mărturisindu-ne că acolo a avut timp destul: „Singurul lucru de care nu am dus lipsă a fost timpul”. Timpul s-a scurs şi a avut răbdare cu badea Gheorghe – Toanea din Traniş, iar cu toate necazurile, bătăile, lipsurile, întors acasă, şi-a continuat viaţa, aşteptând orice moment prielnic ca să povestească prin ce a trecut în cei 6 ani şi 2 luni de chinuri prin gulagul comunist, şi astfel să se elibereze de umilinţele la care a fost supus. Prigoana trupului şi a minţii nu a fost urmată şi de tăcere. Anchetatorii l-au avertizat să nu spună nimănui ce s-a întâmplat în detenţie. Răspunsul lui a venit sub forma: „Da’ ce, să zâc, că m-o ţânut aici cu prăjitură? Da’ nu te temi? M-o întrebat ei. Da’ de ce să mă tem? Io nu mă tem de nime’, numa’ de bunu’ Dumnezo din cer! Şi am spus la tătă lumea”.

Când îşi aminteşte de gardienii şi comandanţii din închisoare care s-au purtat urât şi i-au provocat suferinţe, ochii i se umezesc şi îi sclipesc: „Ăştia-s oameni? Şi astăzi trăiesc bine! Cum îi unu’ Ficior parcă-i zâce”. Îi spunem că i-a venit rândul şi acestuia, fiind cercetat acum. Se mai linişteşte. Cel mai mult îl urăşte pe un căpitan care trăieşte azi la Zalău, Constantin Istrate. În schimb, când prin faţa ochilor îi trec cei care au dat dovadă de clemenţă, se roagă pentru ei, ca Dumnezeu să-i ajute acolo unde s-ar afla. Pe el, Dumnezeu l-a învrednicit şi n-a prea avut probleme cu sănătatea. Acum, în pragul celor 9 decenii se află într-un salon de spital, cu probleme de sănătate nu prea grave, aşteptând să fie lăsat acasă, pentru a povesti şi altora cum le-au terfelit comuniştii viaţa celor consideraţi în mod cu totul arbitrar „duşmani ai poporului”. Mărturisirile par a fi un balsam pentru sufletul său, un catharsis.

Anunțuri