Situată „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” aşa cum spune balada, comuna Almaşu se bucură de o istorie ce coboară în timp peste 9.000 de ani. Zona a fost locuită în Neolitic, romanii au lăsat la rândul lor numeroase urme, dar cele mai multe mărturii despre Almaşu le avem începând cu Evul Mediu, când aici a fost ridicată o mănăstire, apoi o cetate.

Cetatea Almaşu

Cetatea Almaşu

La sfârşitul secolului al X-lea maghiarii au realizat incursiuni în Transilvania, dar ajunşi pe valea Almaşului, voievodul Gelu a încercat să-i oprească cu ajutorul arcaşilor săi. A avut loc o luptă înverşunată, dar românii au fost înfrânţi, după cum afirmă Anonymus, în lucrarea Gesta Hungarorum. A fost un prim contact între populaţia românească şi cea maghiară în această zonă, iar de atunci destinele lor s-au împletit până azi.

Donjonul cetăţii Almaşu

Donjonul cetăţii Almaşu

O perioadă în secolele XI-XII, regii maghiari şi-au exercitat dominaţia asupra regiunilor transilvane numai prin trimişii lor în teritoriu – comiţi, castelani, cu oamenii lor – şi prin Biserica Catolică (Pop 2009, p. 283). În teritoriile ocupate, maghiarii au refăcut vechile întărituri şi au construit altele noi. De asemenea, prin intermediul ordinelor călugăreşti catolice, îndeosebi războinice cum era cel al benedictinilor, au ridicat mai multe mănăstiri întărite (Muscă, Vlad 1993, p. 83), una fiind cea de la Almaşu. Prima menţiune documentară a mănăstirii Almaşu este din anul 1234, când apare pe lista mănăstirilor ordinului premontres (ordin călugăresc foarte auster, organizat după regula Sfântului Augustin) ca filie a mănăstirii de la Promontoriul Oradiei.

Dintr-o bulă papală emisă de către Papa Grigore al IX-lea la 11 februarie 1239, reiese că mănăstirea fusese luată cu forţa (cel târziu în anul 1234 – n.n.) de către comitele Ladislau de la călugării benedictini şi dată iniţial călugărilor premontrensi din mănăstirea de la Promontoriul Oradiei, care risipiseră bunurile mănăstirii, iar apoi unor călugări vagabonzi şi propriului capelan (Rusu 2000, p. 55). Papa poruncea prelaţilor din Transilvania să-i repună în drepturi pe călugării ordinului Sfântului Benedict din mănăstirea Almaşu – monasterium de Almas (D.I.R., seria C. Transilvania, XI-XIII, I, p. 316). Din cele arătate mai sus reiese că mănăstirea (iniţial benedictină), fusese ridicată înainte de anul 1234, din moment ce în acel an se afla deja în posesia premontresilor. La 1294 mănăstirea era amintită ca filie a abaţiei premontrense din Zabdrovice – Moravia, iar în anul 1320 din nou ca filie a mănăstirii de la Promontoriul Oradiei, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că prelaţii din Transilvania au nesocotit porunca Papei de a-i repune la mănăstirea Almaşu în drepturi pe călugării benedictini. După acestea, informaţiile despre mănăstire lipsesc, istoricii fiind de părere că aceasta nu a mai fost refăcută sau nu a mai funcţionat (Rusu 2000, p. 55).

Satul propriu-zis, Almaşu, exista foarte probabil înaintea construirii mănăstirii, dar este atestat ca atare în documente un secol mai târziu, abia începând cu anul 1335. Astfel, în „socotelile papale” referitoare la Arhidiaconatul de Călata, apare menţiunea „Pavel preotul din satul Almaş” (D.I.R., seria C. Transilvania, XIV, vol. III, 1954, p. 97, 111, 120). În timp, localitatea situată la poalele cetăţii a evoluat de la statutul de sat la cel de târg, fiind pomenită tot mai des cu apelativul Almaşul Mare.

În primăvara anului 1241 în trecere spre Ungaria, tătarii au prădat şi distrus mănăstirea de la Almaşu (Muscă 1998, p. 208). Puţini ani după trecerea tătarilor, la 21 ianuarie 1249 moşia de la Almaşu va fi donată de către regele Ungariei, Bela al IV-lea, judelui curţii regale, Paul din neamul Geregye, drept recompensă pentru meritele sale în luptele împotriva tătarilor şi a teutonilor. Pentru a stăvili atacurile tătarilor, Paul de Zala începe fortificarea teritoriilor primite şi astfel începe construcţia cetăţii Almaşu, pornind se pare de la vechea mănăstire. Dominând împrejurimile de pe culmea dealului din imediata apropiere a localităţii, cetatea se confundă cu istoria locurilor. De acum înainte, timp de şapte secole istoria Almaşului va fi legată de cea a cetăţii care supraveghea toate intrările pe Valea Almaşului. La început a fost construit doar un donjon-locuinţă (care există şi azi), înconjurat cu un val de pământ şi şanţ, formând o incintă de protecţie în formă de potcoavă (Muscă, Vlad 1993, p. 83), apoi s-a adăugat o altă incintă, legătura dintre cetatea inferioară şi cea superioară făcându-se printr-o poartă. Paul a deţinut moşia şi cetatea Almaşului până în anul 1277, când au fost trecute în patrimoniul coroanei regale unde au rămas pentru aproape un secol.

În perioada de după 1277 s-a remarcat ca administrator al cetăţii şi domeniului dregătorul Dezideriu (Desew/Dezsö) care aparţinea unei ramuri a familiei Borşa. Fiind prezent pe domeniul Almaşului, a condus personal lucrările de consolidare a cetăţii, motiv pentru care a rămas în memoria colectivă, iar localnicii au denumit localitatea „Desewfalwa” adică „satul lui Dezsö/Dejeu”, aşa cum apare în unele documente.

Regele Ludovic I al Ungariei a donat în anul 1370 domeniul şi cetatea Almaşu (castrum Almas) vistiernicului reginei, nobilul Bebek György şi fiilor acestuia, respectiv nepoţilor. Cetatea va rămâne în posesia familiei lui aproape un secol, până la stingerea urmaşilor săi în linie bărbătească, pentru ca apoi cetatea să redevină proprietate regală (Muscă 1998, p. 209). Bebek a extins domeniul cetăţii în dauna obştilor, a cnezatelor şi a voievodatelor, aservind ţăranii. Ca urmare, nu este întâmplătoare participarea ţăranilor de pe domeniul cetăţii Almaşu la răscoala de la Bobâlna din anul 1437. Ţăranii maghiari şi cei români au luptat împreună pentru un trai mai bun, după cum reiese din atestarea printre cei care au stat la masa tratativelor cu nobilii în timpul răscoalei (încheiată cu înţelegerea de la Apatiu în 6 octombrie), a trei „căpitani” din zona noastră: Ilie cel Mare (Magnus) din Almaşu, Ştefan Hentz din Zimbor şi Nicolae Walkay – din Huedin, „aleşi – după cum spun documentele – din voinţa sa de obştea poporului şi a ţăranilor” (Pascu 1957, p. 211; Pascu 1986, p. 306). Tot la tratative, încheiate cu prima înţelegere între ţărani şi nobili în faţa Conventului mănăstirii de la Cluj-Mănăştur (6 iulie 1437) participă şi doi nobili de pe raza comunei Almaşu de azi, este vorba de Ladislau, fiul lui Benedict de Sfăraş şi Dionisie de Şfăraş „aleşi de obştea nobililor” (Texte 2001, p. 111).

Datorită poziţiei strategice, la Almaşu a fost organizat un punct de vamă, aceasta fiind menţionată prima dată în documentele vremii în anul 1377, când locuitorii Clujului primeau un privilegiu regal prin care erau scutiţi de a plăti vama la Almaşu şi la Huedin (Rüsz 2003, p. 73). Printre dările înscrise la 1600 în catastiful vistieriei lui Mihai Viteazul intitulat „Catastihul Ţărâi Ardealului de pre judeţe şi vamele şi ocnele” figurează vama care se lua din mărfuri la Almaşu, adică tricesima (den 30 de bani 1), înscrisă sub forma: „Harminţedul de la Fidalmaş şi ascultă de Jombor” (Pascu 1958, p. 313).

Vama reprezentând o sursă de venit importantă pentru stăpânii cetăţii Almaşu, satul s-a dezvoltat şi el continuu, fiind ridicat de către Matia Corvin, regele Ungariei, la rangul de oppidum (târg) în anul 1470. Cu această ocazie cetatea a fost donată voievodului Transilvaniei, Ioan Pongrácz de Dindeleag, cumnatul lui Iancu de Hunedoara. Termenul de oppidum va fi folosit de mai multe ori în perioada 1470-1516 cu referire la Almaşu (Rüsz 2003, p. 190-191), ceea ce arată că localitatea ocupa un loc important în ierarhia aşezărilor transilvane (Pascu 1986, p. 178).

La Almaşu se ţinea şi un târg anual, pomenit în documente pentru prima dată în anul 1473. Faţă de târgurile săptămânale, cele anuale aveau o atracţie mult mai largă, iar dreptul de a ţine târguri anuale era obţinut direct de la rege (Rüsz 2003, p. 58-59).

Dar istoria cetăţii se va repeta, iar după stingerea ultimului bărbat din familia Pongrácz, cetatea a revenit în domeniile regale. La începutul secolului al XVI-lea regele Vladislav al II-lea va ceda cetatea contra unei mari sume de bani lui Ioan Corvin, fiul nelegitim al regelui Matia Corvin. După moartea fără urmaşi a acestuia, cetatea a avut mai mulţi stăpâni, între anii 1525-1540 aflându-se în proprietatea lui Emeric Balassa, voievodul Transilvaniei (Holban 1970, p. 60; Muscă 1998, p. 209).

De-a lungul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea cetatea a fost supusă unor asedii, rezultate din conflictele dintre nobilimea din Transilvania şi regele Ungariei. Astfel, în condiţiile luptelor pentru tronul Ungariei dintre regele Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya voievodul Transilvaniei, cetatea Almaşului a fost asediată în anul 1540 de trupele acestuia din urmă. Garnizoana cetăţii s-a predat, cetatea şi domeniul intrând din nou în rândul domeniilor regale.

Pentru scurt timp, cetatea şi domeniul Almaşului au aparţinut lui Petru Rareş, domnul Moldovei (magnifici Petri Waivode Moldaviensis), fiul lui Ştefan cel Mare. Acesta le primeşte în 1545 ca o recunoaştere a rolului hotărâtor pe care l-a avut în luptele pentru tronul Ungariei. Moartea lui Petru Rareş în anul 1546 a însemnat şi sfârşitul stăpânirii moldovene asupra cetăţii şi a domeniului său (Muscă 1998, p. 210).

În anul 1541 după moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, dar habsburgii vor încerca să îşi extindă stăpânirea asupra ei. În condiţiile create de abdicarea reginei Isabella, văduva lui Ioan Zapolya, în anul 1551 generalul austriac Castaldo în drum spre Cluj a asediat cu trupele sale cetatea şi a pustiit satul Almaşu, dar garnizoana a rezistat atacului. Cu toate acestea, ca urmare a abdicării reginei Isabella, cetatea a ajuns în anul 1551 în posesia austriecilor (Holban 1970, p. 25, 60), păstrând-o până în anul 1556.

După repetatele atacuri suferite, la sfârşitul secolului al XVI-lea cetatea se afla în stare de ruină. A fost reconstruită de către noul proprietar Ştefan Csáki, care intrase în posesia acesteia din anul 1594, ca donaţie din partea principelui Sigismund Báthory. Va rămâne în posesia urmaşilor săi până în secolul al XIX-lea.

Locuitorii Almaşului au fost martori şi ai luptelor dintre Báthoreşti şi generalul imperial Basta, cel din ordinul căruia fusese asasinat Mihai Viteazul. Basta a asediat cetatea în anul 1602 şi a promis apărătorilor ei libertatea în schimbul predării cetăţii. În aceste condiţii, garnizoana s-a predat fără luptă, dar generalul nu şi-a respectat cuvântul dat şi a ordonat incendierea cetăţii, după care a fost dărâmată, iar locuitorii cetăţii au fost măcelăriţi (Muscă 1998, p. 210). După unii istorici, Gheorghe Basta a distrus atunci şi satele din împrejurimile Almaşului.

Între anii 1625-1627 Ştefan Csáki junior reface cetatea, întocmind la 27 februarie 1627 şi un inventar complet al acesteia. De la jumătatea secolului al XVII-lea cetatea Almaşu a intrat în declin, aflându-se într-o stare continuă de degradare. În 1658 locuitorii Almaşului au îndurat din nou urgia tătarilor, cetatea fiind ocupată şi apoi incendiată, iar unii localnici înrobiţi.

După cucerirea Oradiei de către turci şi transformarea ei în paşalâc în 1660, cetatea Almaşului ajunge în apropierea graniţei, acolo unde pericolul expansiunii era mai mare şi astfel mai deţine încă un rol militar. În aceste condiţii, în anul 1662, în timpul principelui Mihai Apafi I, a suferit un ultim asediu în urma căruia turcii au cucerit-o, iar zidurile i-au fost dărâmate şi nu au mai fost refăcute. Tot atunci turcii au incendiat Almaşul şi alte sate de pe Valea Almaşului. După acest trist eveniment, satul Almaşu a fost mutat de dincolo de cetate, din partea de sud-est a satului actual, pe malurile Văii Almaşului, unde se află şi acum (Şematism 1900, p. 150-151).

Domeniul cetăţii Almaşu Mare a evoluat continuu prin donaţii, moşteniri, căsătorii, vânzări, cumpărări, cuprinzând mai multe sate, dintre care 14 i-au aparţinut aproape în permanenţă. Ţăranii iobagi aveau misiunea de a întreţine şi uneori de a apăra cetatea, iar restul zilelor munceau pe pământurile domeniului. Pe la 1644 teritoriul său era foarte întins, cuprinzând 36 de sate sau porţiuni din ele, distribuite în patru „districte”. Dintre acestea, Almaşu Mare şi Gârbăul sunt notate cu termenul de „oppidum”. De asemenea, într-o perioadă din districtul Tihău alături de Almaşul Mare făceau parte şi porţiuni din satele Mesteacănu – Nireş (cu voievodul Certeş Ioan), Băbiu şi Cutiş – din actuala comună Almaşu (Prodan 1986, p. 39, 369). Câteva decenii mai târziu, la 5 ianuarie 1677, Almaşu Mare era numit „varos”, ceea ce înseamnă că avea în continuare rangul de târg (Prodan 1986, p. 41).

Cândva în timpul răscoalei antiaustriece de la începutul secolului al XVIII-lea (răscoala curuţilor), conform tradiţiei, haiducul Pintea Viteazul şi-a stabilit tabăra în partea de sud-est a cetăţii Almaşului, pe locul numit „curtea lui Pintea” sau „aria lui Pintea” antrenând în această mişcare oamenii de pe teritoriul Almaşului. A fost ultimul eveniment demn de semnalat ce a avut loc în apropierea cetăţii de la Almaşu. În cele din urmă, din materialul rezultat de la cetatea aflată în ruină, nobilul Csáki şi-a construit în anul 1806 grajdurile pentru cai, lângă conacul său din sat.

În anul 1966, donjonul cetăţii, ceea ce a mai rămas din impresionanta cetate, a fost reparat şi conservat prin grija Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, dar de atunci trecerea anilor şi-a pus tot mai mult amprenta nemiloasă asupra lui.

Lăudabilă este iniţiativa autorităţilor locale care s-au gândit să scoată din cvasi-anonimat cetatea. Astfel, începând cu anul 2009 au reluat „Zilele cetăţii”, manifestări care sunt organizate pe la mijlocul lunii august, pe platoul de la poalele dealului de pe care donjonul cetăţii continuă încă să domine peste timp satul prin silueta sa, plină de misterul acumulat de secole.

ABREVIERI ŞI BIBLIOGRAFIE

D.I.R. = Documente privind istoria României. Seria C. Transilvania, Bucureşti, 1950-1960.

Filip, Matiş 2014 = C.C. Filip, H.D. Matiş, Huedinul – o localitate pe drumul spre Europa. Aspecte monografice, ediţia a III-a, Cluj-Napoca, 2014.

Fodorean 2006 = Fl. Fodorean, Drumurile din Dacia Romană, Cluj-Napoca, 2006.

Holban 1970 = M. Holban (red. resp.), M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, vol. II, 1970.

Muscă 1998 = E. Muscă, Posesiuni ale domnului Petru Rareş al Moldovei în Transilvania: cetatea Almaş. În: Revista Istorică, tom. IX, nr. 3-4, 1998, p. 207-211.

Muscă, Vlad 1993 = E. Muscă, Gh. Vlad, Cetăţi medievale din Sălaj: cetatea Almaş. În: Şcoala noastră, anul III, nr. 4, 1993, p. 82-85.

Pascu 1957 = Şt. Pascu, Bobâlna, Bucureşti, 1957.

Pascu 1958 = Şt.  Pascu, V. Hanga, Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R., Bucureşti, 1958.

Pascu 1986 = Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1986.

Pascu 1989 = Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Cluj-Napoca, 1989.

Pop 2009 = I.A. Pop, De la lumea medievală la cea modernă. În: I. Mârza (coord.), Monografia comunei Ţaga, Cluj-Napoca, 2009, p. 283-305.

Prodan 1986 = D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. I, Supuşii, Bucureşti, 1986.

Rusu 2000 = A.A. Rusu (coord.), N. Sabău, Il. Burnichioiu, I.V. Leb, M. Makó Lupescu, Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj- Napoca, 2000.

Rüsz 2003 = E. Rüsz-Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor din Transilvania voievodală, Cluj-Napoca, 2003.

Suciu 1967 = C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, vol. I, 1967; vol. II, 1968.

Şematism 1900 = Şematismul jubiliar al mitropoliei Blajului din anul 1900, Blaj, 1900.

Şteiu 1987 = N. Şteiu, Domeniul cetăţii Almaşu Mare şi obligaţiile supuşilor în secolul al XVII-lea. În: Acta Musei Porolissensis, XI, 1987, p. 229-233.

Texte 2001 = B. Murgescu (coord), Istoria României în texte, Bucureşti, 2001.

*Această prezentare a cetăţii Alamaşu face parte din viitoarea monografie a comunei Almaşu, judeţul Sălaj, aflată în lucru.

Anunțuri