Octavian Goga, poetul cântării pătimirii noastre, caracteriza astfel pe locuitorii din Munţii Apuseni, numiţi moţi: „neamul lor vânjos adăposteşte singura tradiţie de eroism pe care vremea vitregă nu i-a putut înfrânge…Ei au întrodus virtuţile războiului pe pământul biruit, ei reprezintă naţiunea… Moţii sunt pumnul Ardealului”. Poetul ne mărturiseşte că n-a putut să nu aibă în atenţia sa „cele două inimi în care a clocotit uraganul: Horea şi Iancu”. 

HOREA, pe numele său adevărat, Vasile Nicula (scris în unele documente Nicola), încă de copil a primit şi numele de URSU, despre care credinţa străveche credea că îi dă un plus de putere şi forţă. După ce a crescut şi s-a îndeletnicit cu bărdălitul lemnului, în timp ce lucra fredona tărăgănat, duios, cu vocea caldă, încât apropiaţii i-au mai zis şi HOREA. Sătenii cu tâmplele cărunte consideră că cei ce horesc au o inimă deschisă, sunt aplecaţi către durerile şi bucuriile poporului. În cazul lui Horea această trăsătură se adeverea pe deplin. De la el încoace a intrat în onomastică numele de Horea. Mulţi ţărani, dar şi intelectuali au dat şi dau acest nume copiilor lor.

Horea s-a născut în anul 1730 în crângul Fericet al localităţii Arada, pe o colină, deasupra Albacului. Moţul Horea a urmat o ascensiune firească de la omul simplu, de rând, de condiţie iobăgească, la personajul istoric intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului român. Nu există dovezi sigure dacă ştia măcar să scrie, dar avea o bogată şcoală a vieţii, de om umblat, muncind cu braţele şi cu uneltele lui, dar şi în urma celor patru drumuri la Viena, la împărat. În numele mai multor sate de iobagi s-a dus să ceară împăratului Iosif al II-lea să dea dispoziţii autorităţilor din Transilvania să uşureze situaţia ţăranilor, în caz contrar îndemnându-i pe aceştia la revoltă. Delegaţia condusă de el s-a plâns împăratului că locuitorii din munţi sunt obligaţi la sume tot mai mari de bani, iar robotele (obligaţiile în muncă) au devenit tot mai grele.

Dar cererile lor n-au fost îndeplinite. Conflictul mocnit a răbufnit în 1782 la târgul de la Câmpeni, iar în toamna anului 1784 s-a transformat în răscoală. Horea fiind urmărit a fugit de acasă, documentele ne spun că a stat un timp „pe domeniul din părţile Călatei a familiei Banffy, de unde era şi soţia sa Ilina, în satul Vânători împrovizându-şi o locuinţă, la locul numit Puturoanca. De aici s-a dus şi a lucrat la biserica de lemn din Cizer – Sălaj, unde, pe o bârnă sunt incizate cuvintele „lucrat Ursu H”(orea). Lui şi dulgherilor conduşi de el i se datorează şi biserica de lemn din Bodia-Sălaj.

Încă din perioada de moţ peregrin şi mai ales în timpul răscoalei din 1784-1785 numele lui Horea a ajuns pe buzele celor din munţi şi-n scurt timp s-a extins în întrega Transilvanie. Prin martie 1784 oficialităţile din Zlatna scriau cu îngrijorare că doi fraţi de-ai lui, Petru şi Dumac împreună cu Simion Trif şi Cârstea Nicula „au fugit în munţi, la Mărişel”, unde a ajuns la scurtă vreme şi Horea, poposind în casa familiei Hetea Drăghici. Acolo a împuternicit conducători locali pe Simion Paven şi Petru Neag din Giurcuţa.

Din Mărişel, Horea a solicitat ca şi ţăranii de pe Someş, Almaş şi Crişul Repede să fie gata să se ridice la luptă când le va trimite poruncă. Horea intenţiona să treacă munţii, să coboare pe valea Călăţii, s-o ia pe Crişul Repede şi pe Almaş şi să înlăture nobilimea. Prin oameni de încredere a trimis vobă că la târgul din 25 octombrie de la Huedin va veni şi el, cerându-i judelui nobiliar al cercului Huedin ca oamenii lui „să poată umbla în pace pentru târguieli, vânzări sau orice alt drum vor avea, altfel s-a isprăvit cu prietenia de vecin…”.

Nobilii speriaţi s-au înarmat şi din Huedin au ocupat posibilele locuri de de ieşire a răsculaţilor din munţi, la Mărgău, Văleni, Ciuleni. Horea aflând de numărul şi puterea armelor de foc ale nobililor şi calculând că oamenii lui nu au decât coase îndreptate, furci, securi şi îmblăcii, dar şi că s-a aşezat o zăpadă de peste un metru, a hotărât să oprească ieşirea din munţi până în primăvară. Dar teama nobililor a continuat, pe unii ţărani răsculaţi au încercat să-i liniştească, iar pentru prinderea conducătorilor să ofere premii. pentru predarea lui Horea se promiteau 2000 de florini, dacă-l aduc viu şi 100 dacă-l predau mort.

În astfel de împrejurări, Horea cu câţiva apropiaţi a trecut peste munţii Afinet şi Fulgerata şi în pădurea Scoruşetului, ce aparţinea de grupul de case Dealul Calului (numit din anul 1930 Poiana Horea), şi-a înjghebat o colibă, sub un brad secular. Cu ajutorul pădurarului Melzer şi al unor trădători, în 27 decembrie 1784 au fost prinşi Horea şi Cloşca, legaţi în lanţuri şi însoţiţi de 70 oameni înarmaţi au fost duşi spre Alba Iulia, unde au fost executaţi prin zdrobirea cu roata, cum stabiliseră autorităţile imperiale.

În timpul unui popas făcut la Mătişeşti, potrivit tradiţiei, Horea le-a strigat trădătorilor: „Amară să vă fie pâinea. Noi luptăm şi suferim să aveţi o pită la prunci, iar voi ne hrăniţi cu otravă. Dar veţi plăti scump, că nemernicia şi blăstămul mulţimilor va fi pe capul vostru neam de neam”.

La Alba Iulia, pe platoul La furci, în 28 februarie 1785, Horea şi Cloşca au fost chinuiţi şi zdrobiţi cu roata de tortură. Bucăţi din trupurile lor au fost smulse, duse şi agăţate la intrarea în mai multe sate din Apuseni.

Fizic, Horea a fost dus de pe aceste meleaguri, dar duhul său a rămas şi parcă şi azi se mai aude ecoul paşilor lui, îndemnurile lui, iar poporul îl cinsteşte prin cântece, poezii şi balade. Grupul de case înşirate ceva mai jos de cuibul Horii numit Dealul Calului, a primit în anul 1930 numele de Poiana Horea, un nume de cinste, unic în ţară, unic în lume.

Pe locul unde a fost prins s-a ridicat un monument, pe care a fost gravată o cruce, precum şi :

1784 Scoruset

27 decembrie,

locul prinderii eroilor

Horea şi Cloşca”.

În anul 2011 Asociaţia „Descoperă România”, a restaurat monumentul, l-a înfrumuseţat cu tricolorul românesc şi l-a înconjurat cu un nou gard.

Amintirea lui Horea este prezentă prin numele lui dat unor localităţi, instituţii, dar şi prin păstrarea locurilor pe unde a umblat: Izvorul Horii, Pârâul Horii, Drumul Horii, Fântâna Horii, Dealul Horii. Populaţia îi admiră şi în prezent străduinţele şi sacrificiul pentru cauza celor mulţi.

Creaţia populară i-a dedicat poezii, legende, cântece, aşa cum sunt: Crăişorul Horea, Cât a fost Hore-mpărat, Balada Horii (culeasă de noi în urmă cu 50 de ani, din satul ce-i poartă numele) etc.

Sfinţirea bustului eroului Horea - Poiana Horea, 2011Pentru a-i cinsti memoria, în centrul satului Poiana Horea, în anul 2011 a fost amplasată statuia-bust a eroului martir (a se vedea fotografia). De atunci, în fiecare an are loc festivalul Dor de Horea (a se vedea în fotografia de mai jos o secvenţă de la manifestare).

Dintre creaţiile închinate craiului munţilor redăm o parte din

Balada Horii

                                Fost-o mulţi viteji pe lume,

                                Fost-o mulţi, cu mândru nume,

                                Câţi or fi, câţi s-o afla,

                                Dar ca Horea-l nostru ba.

                                Umbla mândru pe uliţe

                                La picior, cu trei cuţite

                                Şi-o secure subsuoare,

                                Fluierând trecea călare.

                                Fluierat când auzeau

                                Moţii pe la porţi ieşeau,

                                Că ştiau că Horea vine

                                Să-i întrebe, de li-i bine.

                                El bineţe le dădea

                                Şi apoi îi întreba:

                                Spune- mie, moţ, măi frate

                                Ai pâine, pământ, bucate ?

                                Şi moţul care n-avea

                                La Hore-l nostru-i spunea.

                                El lua de la bogat

                                Şi-mpărţea la cel sărac.

                                …

                                Colo-n Scoruşet, la vale

                                I-o ieşit la Horea-n cale,

                                Cu funii mi l-o legat

                                Şi-n temniţă l-o ţâpat.

                                …

                                Hai, iertare de îţi cere

                                Şi-om trăi numa-n plăcere.

                                …

                                Mândruţă, gură de miere,

                                Io, iertare nu mi-oi cere

                                Şi dac-o să fiu să mor,

                                O să mor pentru popor.

                                Şi-aşa o zâs, Horea, o zâs

                                Şi când pe roată l-o pus,

                                S-o uitat la moţi cu dor

                               Şi-o zâs: mor pentru popor”.

"Dor de Horea" - prima ediţie, Poiana Horea, 2011

Anunțuri